Imunizare la frică

Paula Dunia Aldescu mi-a ridicat din nou mingea la fileu, mai întâi prin proiectul #poartariduri, acum prin articolul cel mai recent de pe blog - Atracția bolii prin gând sau abracadabra pe dos.

Cred cu tărie în legea ATRACȚIEI. Ceea ce mintea gândește, universul materializează.

Confirmarea o primesc zi de zi.

Când Anais era mică, grija mea era să nu se îmbolnăvească la sfârșit de săptămână. Știam că pediatrul nu îmi răspunde la telefon.

Ce credeți că se întâmpla?

Ați ghicit, toate episoadele de boală s-au instalat sâmbătă ori duminică. Frica era singura certitudine. Urgențele nu au fost o opțiune. Nici centrele de permanență.

Brusc, responsabilitatea a devenit a mea.

Un joc de-a șoarecele și pisica între mine și copilă. Ți-e frică, mă îmbolnăvesc. FRICĂ. Pot mai mult de atât. Încă îți este frică. Te port la poarta iadului. Cu perseverență și febră 41.2.

Singură nu a putut să mă vindece de FRICĂ.

Și-a chemat ajutoare, mai întâi Egon. El m-a făcut să-mi pierd mințile încă din primele momente după naștere. Apoi Rania. Ea a venit cu artileria grea. Abia ce făcuse 25 de săptămâni în burtică când a hotărât să mă pună la încercare. Linia dintre viață și moarte era subțire tare. Medicul ginecolog îmi spunea că pentru el există un singur răspuns VIAȚA. Viața copilei, cu orice preț. Eu aveam în minte diagnosticul meu - LYME. M-am abandonat destinului. Am acceptat medicația de moment. Cea care a făcut să oprească travaliul. Nu și tratamentul de 3 antibiotice de "ultimă generație" pe care ar fi trebuit să le administrez intravenos între 3 și 6 luni. Am reușit chiar să stau 3 zile la pat. Ținta era să ajungem cu sarcina la 32 de săptămâni. Cel mai apropiat termen compatibil cu viața.

În ciuda recomandărilor de a nu face efort, nevoia m-a făcut să-mi reiau rutina. MAMA se cerea. Imperios. I-am urmat (pe copii) pur și simplu. Fără să mă gândesc la consecințe. S-a dovedit a fi alegerea corectă. Am primit un mic răgaz. La 39 de săptămâni Rania avea să vină. Nu oricum, ci într-un lichid amniotic verde cu cordonul ombilical învârtit de 3 ori în jurul gâtului. Am stat în spital mai puțin de 24 de ore. Știam că acasă ne va fi cel mai bine. Frica se dispersa cu fiecare zi. Dar copila avea o misiune clară.

ÎMPUTERNICIREA MEA.

A urmat o spitalizare la 2 luni. Singurul și ultimul episod în care am cerut ajutorul medicilor.

Scarlatina, dermatita atopică care o făcea să își rupă pielea (la propriu), varicela, febra 41+ timp de 6 zile, Salmonella, bronșitele și bronșiolitele fără număr, capul spart din care curgeau șiroaie de sânge, tăietura pe tibie până la os și probabil multe altele despre care nici nu mai îmi amintesc, au fost încercări prin care am trecut asumat, fără a cere sfatul vreunui medic și complet fără medicație alopată. #PROPOLISUL de la Apiarium a fost singurul remediu folosit atunci când mai aveam îndoieli. Sau nu eram sigură pe EA.

Uneori aveam nevoie de ceva exterior. Ceva pentru MINTE.

De atât de multe încercări a fost nevoie să înțeleg că este despre mine. Despre imunizarea mea. Imunizare la FRICĂ. Ceva pentru care nu există nimic de luat pe gură. Nici o PASTILĂ MAGICĂ.

Pandemia a venit să confirme absolvirea PROCESULUI. Am lucrat, am călătorit, m-am expus, nu m-am vaccinat, nu am avut nici un test pozitiv până astăzi.

Am #rezistat pentru că frica nu mai era parte din mine. Am înțeles, dar mai ales am ACCEPTAT că moartea face parte din viață. Nu m-am mai lăsat intimidată de această perspectivă. Este ceva ce nu stă în puterea noastră să CONTROLĂM. Se întâmplă. Acum cred cu tărie că nimeni și nimic nu ne poate da, ori lua clipe din VIAȚĂ. Ambulanța nu e SALVAREA, medicii nu sunt ÎNGERI în halate albe iar pastilele nu au puteri TĂMĂDUITOARE.

Corpul se vindecă atunci când mintea e îmblânzită și inima liniștită.

❤️