Am prins lumina de apus

Am prins lumina de apus. Dar mi-a scăpat printre degete și s-a transformat în ceva...

˙ɐʌǝɔʇlɐ

În fiecare reflexie parcă mă vedeam, dar nu eram.

Sau? ERAM.

Un colț de umbră m-a privit înapoi și nu mi-a spus nimic. Nici nu avea nevoie. Totul era clar și totuși confuz, ca un vis în care nu știi dacă visezi sau pictezi.

M-am pierdut în unghiuri fără margini.

O sticlă strălucind într-o umbră. Poate nici nu exista. Nu știu ce căutam, dar părea că și umbrele mă căutau pe mine.

Un pătrat în colțul ochiului, o linie care sfida gravitația. Poate chiar logica. Nimic nu avea început sau sfârșit, doar cadre suspendate undeva între un gând și un reflex.

Iar sticla șuiera povești fără sfârșit.

🤍