Speranța

Speranța.

Firul subțire de lumină care îmi ține sufletul viu. O aleg conștient, în fiecare zi, chiar și atunci când umbrele își fac loc îninima mea. Frica, cu ghearele ei ascuțite, îmi șoptește că nu sunt destul, că uneori drumul e prea greu. Știu însă că ea nu are rădăcini în adevăr.

A trăi în speranță e un act de curaj. Nu înseamnă să ignori ce doare, ci să privești dincolo de durere, spre ce ar putea fi, spre ce se poate naște. Speranța înseamnă să vezi răsăritul în mijlocul unei nopți adânci, să crezi că, chiar dacă pașii îți sunt nesiguri, există un mâine în care totul se va așeza.

O port în mine ca pe un scut, nu împotriva durerii, ci împotriva renunțării. Speranța îmi șoptește că Dumnezeu veghează, că binele are întotdeauna răbdare să vină la cei care îl caută. Și poate că nu schimbă întotdeauna lumea din afară, dar transformă lumea dinăuntru.

Trăind în speranță, îmi permit să iubesc fără teamă. Să greșesc fără rușine. Să merg înainte fără să cunosc răspunsurile.

Aleg să cred că viața are un sens, chiar și atunci când mi se pare că nu mai există nici sens și nici direcție. Aleg speranța pentru că știu că frica e doar o iluzie, este o creație a minții neliniștite.

Adevărul, doar el are puterea de a pătrunde întunericul pentru a găsi în final lumina.

💛