Dragobetele, un întreg anotimp

Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine, Dragobetele nu e doar o zi, e un întreg anotimp. O tresărire caldă, ca atunci când soarele de februarie îți atinge fața și îți dă iluzia că primăvara e aici, chiar dacă sub tălpi mai scrâșnește gheața.

E despre a iubi în firescul zilelor. Fără artificii, fără graba de a demonstra ceva. E despre privirea care nu mai are nevoie de cuvinte, despre mâna care găsește cealaltă mână în întuneric, despre râsul care umple spațiile goale dintre două tăceri.

Pentru mine, Dragobetele înseamnă să îți recunoști inima pretudindeni, în cele mai mici detalii, în cautarea perpetuă a frumosului - din tine, din ceilalți, din tot ceea ce te înconjoară.

Să știi că iubirea nu e doar promisiune, ci și răbdare. Nu doar foc, ci și gheață uneori. Și astfel, să te bucuri dacă ai pe cineva cu care să împărtășești această zi, cu bune și cu mai puțin bune. Sau, dacă nu, să-ți amintești mereu că tu însuți ești prima mare iubire pe care o ai de păstrat.

🤍