Sidonia pictează cactuși

Liniștea atelierului pulsează subțire, ca o membrană între real și imaginar. Mirosul de vopsea încă umedă mă întâmpină la intrare, iar lumina cade oblic pe pânze.

Sidonia pictează cactuși.

Peste tot, în fiecare colț al spațiului, cactuși în forme aproape umane, spini care par să vorbească, culori care transformă duritatea în poezie.

Privesc prin fereastra pictată, o fereastră în fereastră, și văd un peisaj al singurătății verticale. Cactușii sunt acolo, ridicându-se din albastrul fluid al fundalului ca niște stalagmite vii, mărturii ale unei lumi care a învățat să supraviețuiască. Masculinul absolut. Rigiditate, coloană, falus. În opoziție, scaunele, structuri care așteaptă să fie ocupate. Feminine. Pregătite să primească.

Un alt tablou îmi dezvăluie două scaune, unul cu un cactus falic, celălalt cu un buchet de spini, poate un cuplu, poate două realități distincte ale aceleiași energii. Îmi place tensiunea, jocul de putere și vulnerabilitate. Mă întreb unde mă situez eu în această ecuație. Sunt fereastra deschisă? Sunt scaunul gol? Sau poate sunt cactusul care refuză să fie atins?

Sidonia surprinde esențialul, echilibrul dintre forță și fragilitate, protecție și expunere, feminitate și masculinitate. Totul e acolo, ascuns printre spini și nuanțe pastelate.

Plec cu imaginea unui cactus în pat. O metaforă care nu-mi dă pace.