Copiii nu trebuie „reparați”

Tot mai des văd copii furioși. Nu furioși în sensul de tantrumuri, specifice copiilor mici, ci într-un fel mai obositor, agitați, iritați, nemulțumiți de orice. Parcă nimic nu le ajunge. Și e tentant, foarte tentant, să spunem repede că „așa sunt copiii de azi”, că e vina ecranelor, a școlii, a lipsei de reguli.

O explicație convenabilă, ca să putem merge mai departe în ignoranță.
Doar că realitatea e diferită.
Iar adevărul este cu mult mai incomod.

Copiii de astăzi trăiesc într-o lume în care adulții vor mereu mai mult. Mai mult succes, mai mult control, mai mult „bine făcut”. Mai multe cursuri, mai multe rezultate, mai multă performanță ambalată frumos sub eticheta de grijă. Ne spunem că o facem pentru ei, dar în realitate o facem pentru anxietățile noastre. Pentru frica noastră de a nu rata, de a nu greși, de a nu fi suficienți.

Și copiii simt asta.
Mult mai fin decât credem.
Simt tensiunea din corpul nostru când nu ne ajunge ziua. Simt nerăbdarea din voce când „nu e momentul acum”. Simt lipsa de mulțumire care plutește în casă chiar și atunci când totul pare în regulă. Simt că suntem prezenți fizic, dar cu mintea în altă parte, făcând liste, planuri, calcule.

Copiii nu au nevoie de explicații sofisticate.
Ei ne citesc starea.
Și o absorb.

Furia lor nu vine din prea multă libertate. Vine din prea puțină liniște. Din prea puțin „e suficient așa cum este”. Din lipsa acelui spațiu interior în care un adult stă bine cu el însuși și nu mai cere lumii să-l valideze non-stop.

Copiii nu au nevoie de un părinte perfect. Au nevoie de un părinte așezat. Un adult care știe, măcar din când în când, să se oprească și să spună, ajunge. Suntem bine. Nu trebuie să demonstrăm nimic azi. Nu trebuie să devenim nimic în plus ca să merităm iubire.

Când un copil e furios, de multe ori ne arată exact ce nu mai vrem să vedem în noi, oboseala cronică, nemulțumirea permanentă, alergarea fără pauză.

Furia lor e un limbaj.
Nu unul comod, dar unul sincer. E felul lor de a spune, lumea asta e prea prea mult pentru mine. Și poate, fără să vrea, ne spun și nouă același lucru.

Copiii nu trebuie „reparați”.
Căci liniștea pe care o cerem de la ei e exact liniștea pe care n-am mai avut curajul să ne-o oferim niciodată nouă înșine.