Dinți. O instrucțiune scrisă în smalț

"Dinți".
A început ca o tachinare, a devenit apoi o glumă între prieteni ce nu mai are nevoie de explicații, iar aseară, la Casa Jecza, mi-am dat seama că e, de fapt, un diagnostic.

Familia Bâldea m-a invitat ieri seara la ceremonie. 22 de ani de excelență în stomatologie. 22 de ani de când clinica lor stomatologică există în Timișoara. 22 de ani de aplecare peste un detaliu care, pentru cei mai mulți dintre noi, încape în doi centimetri pătrați. Locul nu putea fi mai potrivit. Bronzurile lui Péter Jecza te însoțesc din curte până în salon, de pe socluri, din colțuri, din rafturi, și te obligă, fără să-ți ceară voie, să-ți încetinești pașii.

S-a vorbit aseară despre estetică. Despre atenția la detaliu, acea atenție care, în artă, te oprește în fața unei sculpturi și nu te mai lasă să pleci. Și am realizat, ascultând, că e exact aceeași atenție care construiește un dinte. Sculptorul lucrează în bronz, stomatologul în smalț, dar amândoi se apleacă peste materie până când materia începe să zâmbească.

S-a vorbit și despre umanitate. Despre faptul că, în 22 de ani, ceea ce a ținut Dr. Bâldea Dental Clinic în picioare nu sunt aparatele ci oamenii. Echipa care îmbătrânește împreună cu pacienții. Pacienții care se întorc nu doar pentru dinți, ci pentru cei care îi îngrijesc. Pentru că nu există estetică adevărată fără căldură, pentru că un dinte, oricât de perfect, nu va putea zâmbi vreodată fără sufletul care îl poartă.

Și apoi Manu Anghelescu m-a invitat la povești. Despre dinți, cum altfel. Mai exact, despre dinții mei. Un love & hate de-o viață întreagă. Pentru că dinții mei, vedeți voi, sunt făcuți să zâmbească. Nu sunt construiți pentru repaus. Nu pentru gravitatea fotografiilor de buletin, nici pentru tăcerea din lift. Sunt construiți pentru mișcare, pentru deschidere, pentru moment. Când zâmbesc, sunt perfecți. Când nu zâmbesc, și uneori chiar nu zâmbesc, oricât ar părea de ciudat venind de la mine, atunci începe partea de hate. De aici și porecla. Și abia aseară am înțeles ce mi-a făcut, de fapt, genetica. Mă obligă să zâmbesc. Mi-a sculptat fața în așa fel încât singura formă în care arăt cu adevărat bine este bucuria. E o tortură foarte elegantă. Și, probabil, cel mai frumos șantaj care mi s-a aplicat vreodată. Ești frumoasă doar atunci când ești fericită. Atunci, te rog, fii fericită!

La final, pe fiecare masă, lângă lumânări și flori portocalii, un mic borcan ceramic aștepta să fie luat acasă. Miere cu Speranță, de la Apiarium. Personalizată pentru această seară, în culorile clinicii Bâldea, cu panglică portocalie legată de gâtul borcanului. Un detaliu mic, dens, dulce. Suficient cât să închidă seara.
Pentru că speranța, dacă te uiți bine, are exact aceeași anatomie ca un zâmbet. Începe în colțul gurii. Urcă. Deschide ochii. Reorganizează fața. Și de cele mai multe ori, înainte să o simți, o porți. Înainte să crezi în ea, o arăți.

Plecai acasă cu propria-mi miere în mână și cu un gând care nu voia să mă lase, și anume că dinții mei sunt o instrucțiune, nu o problemă. O instrucțiune scrisă în smalț, sculptată din naștere, repetată zilnic de toți cei care, fără să știe, mă strigă pe celălalt nume, pe numele care e, până la urmă, singurul lucru pe care îl ducem cu noi în fiecare seară.

Zâmbește.
Chiar și atunci când e cel mai greu.

❤