Zboară, copila mea. Sala e a ta

Sunt lucruri despre care nu am prea scris aici.
Despre copiii mei am împărtășit puțin. Aproape nimic, despre cum cresc, despre ce construiesc, despre nopțile lor de muncă și dimineți­le lor de îndoială. Am păstrat. Am ținut acasă. Poate din instinct. Poate din superstiție de mamă care știe că unele lucruri se coc doar la întuneric, la fel ca mierea în stup, nevăzută, până ce e gata.

Astăzi (între)deschid ușa.
Astă-seară, Anaïs urcă pe scena Teatrului Maghiar din Timișoara. În premiera spectacolului Festen, în regia lui Eugen Jebeleanu. Scriu propoziția asta și o recitesc. Și o mai citesc o dată.
Cei care o știți pe Anaïs știți poate frânturi. Fata din aer. Cea care dansează pe pânze și își caută echlibrul pe cablu, copila care a ales de mică să trăiască la câțiva metri deasupra pământului, acolo unde gravitația devine partener de dialog, nu lege.

Superbissima.
Nu pentru că e a mea. Ci pentru că am văzut-o muncind. Ce nu știți, pentru că nu am prea povestit, este drumul.

A fost, acum câțiva ani, experiența de la Românii au Talent. O experiență uriașă, despre care s-ar fi putut scrie o carte. Poate se va scrie. Eu am trăit-o mai mult din backstage, din locul acela unde nu ajung camerele, unde se vede altceva decât pe ecran. Emoția crudă, așteptarea, corpul mic care se adună înainte să iasă în lumină, și felul în care un copil se întoarce de acolo schimbat. Nu de aplauze. De sine. De puterea ei de a se ridica atunci când a dat față în față cu prima mare nedreptate a vieții ei, patru de DA rostiți în fața unei țări întregi, „ne vedem în semifinale" și apoi tăcere. Nicio chemare. Nicio explicație. Eliminată pur și simplu, dispărută complet de pe radar, cu acceptul juriului încă plutind în aer.

Am tăcut și atunci. Am lăsat experiența să lucreze în ea. Și a lucrat. Au urmat ani de creștere care nu se văd pe niciun afiș. Luni întregi de muncă departe de lumina reflectoarelor, antrenamente, căderi, reluări, disciplina aceea tăcută care nu are public și tocmai de aceea formează caracter. Am privit-o devenind. Nu vedetă. Om. Artistă în sensul vechi și greu al cuvântului, cineva care își câștigă locul prin ore de muncă, nu prin conjunctură. Ori noroc.

Iar acum, locul acesta are un nume și o dată.
Festen.
Sărbătoarea.
Povestea unei mese de familie în care un toast sparge tăcerea și adevărul devine imposibil de ignorat. Un spectacol despre ceea ce ascundem și despre curajul de a rosti. Eugen Jebeleanu, regizorul născut în orașul nostru, plecat în lume, premiat, întors acasă cu acest proiect, a chemat la această mare masă artiști din toată scena Timișoarei, voci de operă, dansatori, acrobați, magie, foc.

Și, între ei, pe Anaïs.

Numele ei stă pe afiș între cei mari. Iar cei mari au primit-o cu o căldură pe care nu o poți cere și nu o poți cumpăra. Respectul acela se câștigă într-un singur fel, prin muncă și dedicare. Ea l-a câștigat. La repetiții, zi după zi, în tăcerea aceea fertilă în care se nasc spectacolele.

Astă-seară e premiera.
Mâine mai e o reprezentație.
Amândouă sold out.
Iar din toamnă, aventura continuă.

Voi fi în sală. Voi fi mama care o privește cu aceeași admirație cu care am privit-o și atunci când nimeni nu o mai făcea. Atunci când nimeni nu credea că va deveni. Om, în primul rând.

Viața, uneori, are un fel al ei de a rescrie finalurile. Semifinala promisă și furată atunci s-a transformat, ani mai târziu, într-o premieră.

Una adevărată.

Zboară, copila mea.
Sala e a ta.

💛