Sunt mamă: stâncă și râu

Sunt mamă.
În mine locuiesc două forțe care par a se exclude, dar de fapt se împletesc într-o simfonie nesfârșită: PUTEREA și FRAGILITATEA.

Le port pe amândouă în tăcere, ca pe o taină care se dezvăluie treptat, și în fiecare clipă trăiesc paradoxul de a fi, în același timp, stâlp și pământ moale, râu care curge și piatră neclintită.

În putere există o singurătate stranie. E acel moment când ridici greutăți invizibile – așteptările, nevoile celor mici, haosul ce se strecoară neîncetat în fiecare colț al zilei – și totuși rămâi dreaptă. Este puterea de a nu te lăsa copleșită, de a duce totul mai departe fără să arăți că te îndoi. Și totuși, în această forță de a părea invulnerabilă, simți că ceva esențial ți se scurge printre degete: propria fragilitate, propria umanitate.

Fragilitatea este adevărata fereastră prin care mă privesc cu adevărat. Acolo, în momentele în care mi se pare că lumea mea se destramă într-o mare de neputință, descopăr că tocmai aceste fisuri sunt locurile prin care intră lumina. Îmi simt limitele – nu stă în puterea mea să controlez, nu pot să fiu mereu stânca pentru toți. Și totuși, tocmai în această conștientizare, în cedarea controlului, îmi regăsesc puterea adevărată.

Așadar, unde se află adevărul?
În a fi de neclintit sau în a te lăsa doborâtă uneori, pentru a te ridica mai conștientă de ceea ce ești?

Fiecare mamă cunoaște prea bine acest dans, acest du-te-vino între forța de a ține universul intact pentru copiii săi și capacitatea de a-și îngădui să fie fragilă, vulnerabilă, atunci când povara devine prea grea.

Puterea nu este doar abilitatea de a duce, de a rezista. Puterea reală constă în cunoașterea momentului în care trebuie să lași greutatea jos, să îți îngădui să cazi. Fragilitatea, la rândul ei, nu este slăbiciune, ci capacitatea de a recunoaște că suntem finite, limitate în resursele noastre emoționale.

Dar infinite în capacitatea de a IUBI.

În iubire se întâlnesc cele două forțe. Se contopesc. Devin inseparabile.

Poate că exact asta este esența maternă: un paradox viu, în care puterea și fragilitatea se sprijină una pe cealaltă. În fiecare zi, dincolo de haosul cotidian, această dialectică se desfășoară într-o tăcere profundă. Și dacă există un adevăr suprem, el nu stă într-o alegere între cele două, ci în îmbrățișarea lor simultană.

A fi mamă înseamnă a fi atât stâncă, cât și râu.
A fi în același timp zidul care protejează și mâna care se deschide vulnerabilă spre cer.

Este un joc al existenței, în care nu există victorie sau înfrângere, ci doar o continuă devenire...

❤️

📸 Daliana Iacobescu