Aritmetica lipsei

Ne-au învățat, de mici, o aritmetică a lipsei:
dai și rămâi cu mai puțin,
împarți și te golești,
iubești și te pierzi.

Am fost crescuți cu ideea că sinele e un vas care se goleşte, că resursele noastre sunt finite și că generozitatea ne lasă descoperiți.

Dar viața, cu toate paradoxurile ei, ne arată altceva, că adevărata plinătate începe exact acolo unde ne temem că vom fi goi.
Când nu mai avem nimic, decât pe noi înșine,
și dintr-o dată, acest „pe noi înșine” nu mai pare o pierdere, ci o regăsire.

Este un început.

Când nu mai ai nimic de oferit din ceea ce se măsoară în bani ori în resurse materiale, începi să oferi din ceea ce e nemăsurabil.

Prezență.
Tăcere.
Privire.
Iertare.

Și, ciudat, în acel moment nu te simți mai puțin,
ci infinit mai întreg.

Pentru că abia atunci înțelegi că...

Nu dăruirea te goleşte, ci frica.
Nu iubirea te consumă, ci condiţionarea ei.
Nu generozitatea te lasă fără, ci gândul că trebuie să păstrezi totul pentru tine.

Adevărul e simplu, dar greu de primit, nimic din ceea ce e esențial nu poate fi pierdut. Iar când dăruim din esență, devenim parte din întreg,
ca un fir de apă ce nu se sfârșește când curge în mare, ci se transformă în ceva mai vast, mai adânc, mai viu.

Poate că maturitatea sufletului începe atunci când nu ne mai temem să fim goi. Când știm că golul nu înseamnă lipsă, ci spațiu.

Pentru tot ce poate fi adevărat.

Și doar așa, prin dăruire, fără teamă, ne vom putea hrăni cu toții din pocalul Abundenței, un izvor care nu secătuiește niciodată.

Sau, poate doar atunci când încetăm să CREDEM.