Timpul dintre sămânță și rod

Există un timp între sămânță și rod despre care prea puțini își mai amintesc.

Un timp care miroase a pământ ud și a mâini murdare. Un timp în care nu e nimic de arătat, doar rădăcini care cresc pe dedesubt, nevăzute.

Acolo se învață răbdarea.

Iubirea, cea care contează, seamănă cu asta.
Nu cu febra începuturilor, nu cu promisiuni înflorite prea repede. E răbdarea de a rămâne atunci când nimic nu se vede, când nu poți face nimic decât să stai, să respiri, să lași timpul să lucreze.

Am uitat să așteptăm.
Am uitat că floarea nu se deschide dacă tragi de petale.
Am uitat că unele întâlniri vin doar când suntem pregătiți, nu când le chemăm cu disperare.

Și totuși, puterea asta de a aștepta, fără să forțezi, fără să grăbești, e poate cea mai mare dovadă de iubire și de înțelepciune.

În dragoste și nu numai.
Pentru oameni, pentru vise, pentru tine însuți.

Cât timp mai știm să stăm fără a culege nimic?
Cât timp mai știm să fim pământ, nu fruct?

🧡