Cel mai greu nu e să reziști, ci să te lași atinsă

Uneori, cel mai greu lucru nu e să reziști, ci să te lași atinsă.

Te-ai obișnuit să fii tare. Să mergi mai departe chiar și atunci când ești frântă. Să spui „sunt bine” când, înăuntru, abia ții bucățile laolaltă. Ai fost educată, poate, să nu arăți slăbiciune. Să fii puternică, să te controlezi, să nu plângi, să nu ceri ajutor, să nu renunți.

Dar vine un moment în care obosești să fii zid. Un moment în care armura pe care o purtai de atâta timp devine grea, rece, aproape inutilă. Și atunci, e firesc să te întrebi în ce constă de fapt puterea. Dacă nu cumva puterea nu e în a rezista, ci în a te lăsa văzută?

Fragilitatea nu e opusul puterii. E adevărul ei.

Ea spune, „aici sunt”, chiar și atunci când tremuri.
Ea deschide uși pe care controlul le ținea închise.
Ea face loc intimității, apropierii, autenticității.

Ai observat cum oamenii se apropie de tine mai mult când ești vulnerabilă? Cum brusc, atunci când îți aduci suferința în lumină, când pui durerea pe masă, ceilalți devin atenți. Empatici.

Prezenți.

Asta pentru că vulnerabilitatea nu sperie, nu domină, nu impune. E blândă. Stă acolo, în liniște, și nu are nevoie să dovedească nimic.

Să îți accepți fragilitatea înseamnă să recunoști că ești om. Acela este momentul când și ceilalți se recunosc în tine. Devii oglindă și asta sensibilizează. Obligă la reflecție.

Poți fi o femeie curajoasă și totuși să plângi.
Poți fi mamă și totuși să te simți pierdută uneori.
Poți fi iubită și totuși să ai îndoieli.
Poți fi lider și totuși să nu știi mereu încotro.

Nenumărate au fost momentele în care am confundat tăria cu tăcerea. În care am ascuns lacrimile, ca să nu fiu pusă la colț. Până într-o zi, când am înțeles că tocmai lacrimile acelea mă făceau întreagă. Că fragilitatea mea era dovada vie că încă simt, că încă iubesc, că încă sunt vie.

Femeie minunată, tu oare când vei avea curajul să îți dai voie să te arăți lumii exact așa cum ești, fără acea splendidă mască de super-eroină. Să te poți așeza în fața tuturor și să spui răspicat, „Da, uneori mi-e greu, dar merg mai departe.”

Cu grație, cum altfel.

*Poți oare accepta această fragilitatea ca pe o formă de putere?

🤍