Cine ești tu, de fapt?

Zilele trecute am fost întrebată de către o persoană dragă, „Cine ești tu, de fapt, M.?”

Primul cuvânt pe care l-am rostit a fost #iubire. Apoi m-am gandit la abundență, frumusețe, grație.

Apoi am tăcut.

Am simțit cum întrebarea rămâne în aer, grea și tandră în același timp. Și am început să mă gândesc mai profund la un răspuns, ce să cuprindă în cateva cuvinte o intrebare atât de mare.

Am amintit de lumină și de umbră, de drumul pe care merg, uneori lin, alteori cu genunchii juliți, cu inima plină de recunoștință sau, din contră, alteori îngreunată de îndoieli ori întrebări. Un drum presărat cu zile în care dansez printre raze de soare și râd până îmi dau lacrimile și altele în care abia reușesc să respir printre cioburi.

I-am spus și despre rolurile mele, cele de mamă, fiică, prietenă, iubită, antreprenoare ori arhitectă a propriei mele lumi, interioare și exterioare. Fiecare dintre ele mă construiește și mă sfâșie în felul ei. Ca mamă, port grijile ca pe niște aripi grele. Ca fiică, învăț să iert. Ca prietenă, ofer din mine până la epuizare. Ca iubită, ard între dorință și tandrețe. Ca antreprenor, mă ridic și cad și mă reinvăț în fiecare zi.

Toate sunt adevărate, toate sunt reale, toate mă definesc, și totuși, dincolo de ele, ramane întrebarea, cine sunt eu? Cine rămâne atunci când se lasă seara peste toate aceste roluri și tăcerea mă așază față în față cu mine însămi?

Trăim într-o lume care ne cere neîncetat să demonstrăm. Că suntem cuminți, capabili, responsabili. Că suntem suficient de frumoase, de pregătite, de puternice, de perfecte. Ne îmbrăcăm în aceste etichete ca în niște armuri, crezând că ne protejează, dar ele nu fac altceva decât să ne ascundă adevăratul chip.

Și totuși, într-un moment de liniște, când am dat deooarte toate aceste etichete, am ajuns la un răspuns simplu, EU.

Sunt eu.
Fără rezumat, fără dovadă, fără mască.

Cine eu?

Răspunsul, a venit simplu și firesc de la el.

Spirit liber.

Un fel de „boschetar”, OM între oameni care poate dormi sub cerul liber și număra stele, un nomad delicat și complicat ce umblă desculț prin lume și are curajul să fie exact așa cum simte.

Am zâmbit.
Și în acel moment am înțeles exact cine sunt.

Nimic.

Și am înțeles că acest „nimic” nu e absență, ci prezență pură.
Că nu e sfârșit, ci început.
E liniștea din care se naște totul, iubirea, curajul, creația, sensul.

E suma tuturor posibilităților.

Infint.

❤️