Cât loc ocupă corpul unei femei în propria ei viață?

Cât loc ocupă corpul unei femei în propria ei viață?

Întrebarea aceasta m-a urmărit în timp ce despachetam și începeam să ating comorile realizate de Diana Katharina, cu sprijinul tehnic al Oana Opinca din atelierul Ame Ceramics. Fiecare lucrare reprezenta o vulvă supradimensionată, modelată cu o rigoare anatomică care nu lasă loc ambiguității și care obligă privitorul să recunoască exact ceea ce vede.

Prima reacție nu este erotismul, așa cum ar presupune reflexul cultural obișnuit. Prima reacție este claritatea. Lucrările nu invită la voyeurism și nu transformă anatomia în spectacol. Ele propun o privire responsabilă, asupra unei realități anatomice care există, dar care rămâne în mod paradoxal învăluită în rușine și prejudecată.

În societatea noastră, corpul feminin este prezent peste tot. El apare în reclame, în imagini comerciale, în reprezentări estetizate care îi controlează forma și sensul. Totuși, aceeași cultură evită încă să privească frontal anatomia feminină. Există o contradicție evidentă între vizibilitatea corpului ca obiect și invizibilitatea corpului ca realitate biologică.

Eu vorbesc despre acest lucru dintr-o poziție foarte concretă. Sunt femeie și sunt mamă a trei copii. Am trecut prin experiența sarcinii și a nașterii naturale, iar aceste experiențe mi-au arătat cu o claritate imposibil de ignorat că locul din care vine viața rămâne, în mod paradoxal, unul dintre cele mai încărcate de tăcere și disconfort cultural.

Expoziția „I c(o)unt” pornește de la acest fragment anatomic aparent simplu, dar ajunge rapid într-un teritoriu mult mai larg. Ea transformă corpul într-un teritoriu al experienței trăite. Fiecare lucrare sugerează faptul că viața nu este o noțiune abstractă, ci o realitate trăită în fiecare zi, prin fiecare alegere, prin fiecare contact dintre corp și lume.

Materialul ales pentru aceste lucrări susține această idee într-un mod subtil. Ceramica începe ca argilă moale, modelată de mâna artistului, iar apoi intră într-un cuptor care depășește 1000 de grade Celsius. După ardere, materia devine durabilă și nu mai poate fi readusă la starea inițială. Într-un anumit sens, acest proces seamănă cu felul în care experiența transformă vulnerabilitatea umană în ceva persistent și stabil.

Într-una dintre lucrări apare chiar o frază tatuată în material, o afirmație directă despre forța feminină. Afirmația nu este simbolică și nu este menită să liniștească. Ea afirmă simplu că vulva poate fi înțeleasă ca un simbol al unei forțe radicale, o forță care produce viață și care modelează realitatea în moduri adesea trecute sub tăcere.

Există însă și o dimensiune incomodă în această expoziție. Nu toată lumea se va simți confortabil în fața acestor lucrări, deoarece ele elimină distanța estetică care ne protejează de obicei de realitate. Ele obligă privitorul să recunoască faptul că ceea ce vede nu este un simbol abstract, ci un element concret al anatomiei umane.

În acest punct, discursul artistic propus de Diana Katharina devine foarte clar. Expoziția nu spune o poveste despre eroine sau despre victime. Ea vorbește despre contradicția fundamentală a existenței feminine, dorința de a conta și experiența de a rămâne uneori invizibilă. Ea vorbește despre dorința de a fi văzută și despre tentația de a rămâne anonimă, despre impulsul de a vorbi și despre reflexul de a tăcea.

Această tensiune este profund umană și, în același timp, profund feminină.

La Casa cu Iederă, lucrările din „I c(o)unt” nu încearcă să rezolve această tensiune și nu oferă răspunsuri simple. Ele mută însă un subiect important din zona tăcerii în zona vizibilului și creează un spațiu în care corpul poate fi privit fără rușine și fără ornament.

În fața acestor lucrări, mă întreb din nou si din nou, cât loc ocupă, de fapt, corpul unei femei în propria ei viață?

🌸

Mulțumesc Alex Mateiu pentru sensibilitatea cu care ai surprins acest moment.