Flacăra ta nu scade când o dai mai departe

Există un paradox pe care îl trăim aproape fiecare zi, fără să îl numim.

Cu cât ne gândim mai mult la noi înșine, cu atât viața devine mai grea. Nu mai complicată în sensul bun, pur și simplu mai grea.

Mai întunecată. Mai fără ieșire.

Anxietatea nu este altceva decât eul pliat asupra lui însuși. O oglindă infinită în care chipul tău se multiplică până la desfigurare. Te întrebi cum ești perceput, ce vei deveni, dacă ce-ai fost a meritat să fie și în această cascadă de întrebări, viața îți trece pe dinaintea ochilor. Uneori fără să o percepi.

Și totuși, există o clipă în care totul se limpezește brusc, atunci când schimbi perspectiva.

Ce pot face EU pentru celălalt?

Deodată ai un orizont. Direcție. Formă.

Viața, care cu o secundă înainte era o infinitate de întrebări fără raspuns, devine simplă.

Misterul Paștelui în miezul lui cel mai pur, este tocmai acesta, ieșirea din sine pentru celălalt. Lumina care se transmite de la o lumânare la alta în întunericul bisericii.

Nimeni nu pierde lumina dăruind-o.
Flacăra ta nu scade când o dai mai departe.

Iar Învierea nu ca revenire la același, ci ca apariție a ceva nou, transfigurat, care poartă în el urmele dăruirii.

Azi, de Sf. sărbători de Paște, dacă ar fi să duci cu tine un singur gând, dincolo de ouă roșii, mese întinse și de lumânări, ar putea fi oare acesta.

Viața ta se simplifică în clipa în care nu te mai așezi în centrul ei.

Nu dispari.
Nu te sacrifici.

Pur și simplu, te muți puțin. Faci loc. Privești spre celălalt. Și în acea mișcare atât de mică, atât de simplă ceva se schimbă.

Hristos a Înviat.