Despre munca fără răsplată

Despre munca fără răsplată.
Și despre ce ne lipsește, aici, ca să o putem face.

În India există un cuvânt pentru munca făcută fără așteptare. Karma yoga. O muncă oferită comunității, celorlalți, vieții, fără să ceri ceva înapoi. Nu pentru bani. Nu pentru statut. Doar pentru proces, pentru ceea ce se construiește în tine în timp ce lucrezi.
În cultura noastră, nu există un astfel de cuvânt.

Noi avem doar BURN OUT.

Meditez mult de ceva zile la diferența asta de perspectivă. La cum, în Orient, munca a fost dintotdeauna și o formă de devenire, o așezare interioară, o practică spirituală care nu cere validare exterioară pentru că validarea vine din interior. Din proces. Din cunoașterea că, lucrând pentru ceilalți, lucrezi de fapt pentru tine, pentru sufletul tău, pentru ce vei lăsa în urmă, pentru cine devii pe drum. Și la cum, în Occident, lucrurile au fost mereu privite diverit. Munca a fost dintotdeauna legată de partea materială. De ce și cât câștigi. De ce ai. De cât valorezi în ochii celorlalți, raportat la condiția materială. Cu cât munceai mai mult, aveai mai mult și asta părea suficient ca să dea sens lucrurilor.

Doar că acum, trăiesc cu senzația că mecanismul începe să i-a o formă diferită. Lucrăm 14, 16, 18 ore pe zi. Avem unelte care ar trebui să ne ușureze viața, automatizări, inteligență artificială, tehnologii care fac în câteva minute ceea ce înainte cerea zile sau chiar săptămâni. În teorie, ar trebui să fim mai productivi. Mai liberi. Mai bogați. În practică însă, lucrăm mai mult și avem mai puțin. Banii ne sunt mai puțini în buzunar. Timpul ne este mai puțin în mâini. Iar oboseala, oboseala asta nu seamănă cu nimic din ce am cunoscut înainte.

Și mă întreb, tot mai des, dacă nu cumva suntem împinși, organic sau de către sistem, nu știu și poate că nu are nici importanță, exact înspre acea zonă în care nu mai poți miza pe răsplată. În care muncești de dragul muncii. În care, dacă vrei să dai sens zilei, trebuie să găsești sensul înăuntrul ei, pentru că în afara ei nu mai este mare lucru.

În teorie, asta ar fi perfect. Acolo unde am vrea să ajungem, dacă am fi fost crescuți să ajungem acolo.

Munca-rugăciune.
Munca-devenire.
Munca care nu cere nimic în schimb pentru că este, ea însăși, recompensa.

Dar noi, aici, în Europa, nu avem contextul.
Nu avem ashramul. Nu avem maestrul. Nu avem o cultură care, generație după generație, să-ți spună că asta e firesc, că munca fără răsplată materială este o cale, nu un eșec. Că oboseala care nu se traduce în bani are totuși o monedă a ei, una pe care o încasezi în liniștea de seară, în privirea unui copil, în felul în care te aștern în pat știind că ai fost de folos cuiva.

Noi am fost crescuți altfel. Noi am fost crescuți să credem că munca cinstită se vede în salariu, în casă, în masă, în siguranța că mâine îi vom putea hrăni pe cei pe care îi iubim. Iar când mecanismul ăsta se strică, și se strică, rapid, chiar sub ochii noștri, rămânem cu mâinile goale. Nu doar materialmente. Și sufletește. Pentru că nu avem educația sufletului care să primească această trecere și să o numească firească. Care să spună, e bine. Ai muncit. Asta ești. Restul vine.

Iar ceea ce vine, pentru mulți dintre noi, nu este liniște. Este epuizare. Este resentiment. Este senzația aceea adâncă, fără cuvinte, că am fost păcăliți. Că ni s-a promis ceva și nu ni s-a dat. Că muncim ca niște călugări fără să fi ales niciodată mănăstirea.
Cred cu tărie că aici e adevărata sărăcie a momentului în care trăim. Nu sărăcia materială, aceea o vedem, o numărăm, o ducem cum putem. Sărăcia spirituală. Lipsa unui cadru care să ne ajute să dăm sens unei vieți în care munca nu mai aduce ce aducea, și totuși trebuie continuată.

Mi-ar plăcea să cred că asta e, de fapt, lucrarea generației noastre. Să construim, fiecare în felul lui, contextul care ne lipsește. Să ne facem singuri ashramul interior. Să găsim, în lipsa unui maestru, propriul nostru fel de a sta drept în fața muncii noastre și să o oferim, chiar și atunci când nu ni se mai oferă nimic înapoi.

Nu știu dacă vom reuși. Nu știu dacă e drept să ni se ceară asta. Dar știu că, în zilele în care reușesc, fie și pentru câteva ore, să mut atenția de la ce primesc înspre ce ofer, ceva în mine se așază. Ca și cum aș fi acasă, pentru prima dată de mult timp.

Și atunci mă întreb, și vă întreb și pe voi, dacă mâine nu ați mai primi nimic în schimbul muncii voastre, nici bani, nici recunoaștere, nici statut, ce ați mai face cu mâinile voastre?

Și ar mai semăna cu ceea ce faceți astăzi?

❤