Nu am putut să-mi rostesc propriul nume

Lucrez de aproape 15 ani cu produsele stupului. Vorbesc zilnic cu femei despre vitalitate. Despre forța vie care ne poartă, ne hrănește, ne face capabile.

Astăzi am urcat pe scena conferinței Holistic Woman ca prim speaker. Și nu am putut să-mi rostesc propriul nume.

O sală plină. Mi-am pregătit conținutul. Aveam totul în cap, ce voiam să spun, cum voiam să-l spun. Și totuși, în secunda în care am privit sala, ceva s-a închis în mine. Nu am reușit să articulez două cuvinte. Mi s-au activat, simultan, toate vocile vechi pe care credeam că le-am liniștit demult. Vocea care îmi spune că sunt insuficientă. Vocea care îmi spune că nu am dreptul. Vocea care îmi spune că dacă nu sunt perfectă, nu sunt demnă.

Am coborât de pe scenă cu sentimentul că am trădat tot ce credeam despre mine.
Și aici e adevărul pe care vreau să-l așez pe masă astăzi, fără filtre. E ușor să predici vitalitatea când o ai. E altceva să o predici în ziua în care tocmai ai descoperit că ai pierdut-o.

Am crezut, multă vreme, că vitalitatea mea e nelimitată. Lucrez până la epuizare, pentru că îmi place. Dăruiesc până nu mai rămânenimic din mine, pentru că asta cred eu că înseamnă să fii prezentă în viața oamenilor pe care îi iubești. Țin pe umeri o întreagă lume, produse, oameni, facturi, copii, responsabilități pe care le port cu demnitate și pentru care nu prea știu să cer ajutor. Și am crezut că pot să fac asta la nesfârșit.

Sala de astăzi mi-a arătat că nu pot.
Pentru că vitalitatea nu se simulează. Nu se forțează. Nu se compensează cu voință. Vitalitatea e ceea ce am sau nu am atunci când mă găsesc, fără preaviz, în fața unui moment care îmi cere tot. Am rămas în sală. Am ascultat fiecare speaker care a urmat. La un moment dat, Simona m-a luat de mână și m-a urcat înapoi pe scenă. Acolo, încet, am început să respir. Mai târziu, în meditația cu boluri tibetane, am putut să plâng. Iar la final am vorbit, off the records, așa cum vorbesc eu mereu. Coerent. Viu. Din inimă.

Diferența dintre început și sfârșit nu a fost că m-am ridicat. Diferența a fost că sala m-a ținut suficient de blând cât să pot să mă întorc la mine.

Vreau să vă spun ceva, ca apifitoterapeut dar mai ales ca om, autoritatea cu care lucrez de aici încolo nu va mai veni din ce știu. Vine din ce am trăit astăzi. Pentru că o femeie care nu și-a recunoscut niciodată propria oboseală nu poate ajuta o altă femeie să o recunoască pe a ei. O femeie care nu și-a pierdut niciodată vitalitatea nu poate vorbi cu adevărat despre cum se recuperează. Iar o femeie care nu s-a confruntat niciodată cu propria invalidare nu poate ține spațiul în care o altă femeie se confruntă cu a ei.

Astăzi m-am întâlnit cu toate astea. Public.
Mâine voi reveni cu ce aveam să vă spun pe scenă și nu am apucat. Pentru că informația e încă acolo și merită să ajungă la voi.
Dar astăzi am vrut să spun atât.
Nu am vorbit despre vitalitate astăzi. Am trăit-o pe lipsă. Iar asta, e poate cea mai onestă formă de a deveni autoritate în ceea ce faci.

Mulțumesc.
Mulțumesc Beck Corlan Ionela Buhlea Nicoleta Andreiciuc Fe Fe pentru că ați văzut dincolo de ceea ce (nu) am livrat astăzi.

❤️