Anaïs, rădăcini solide și o pereche uriașă de aripi

Anaïs.

E din nou suspendată pe mătăsea ei roșie, undeva între acoperișurile cetății Sighisoara și infinitul cerului.

Liberă.

Și vreau să vă spun, de la bun început, un lucru pe care prea rar îl spunem cu voce tare, aici nu a ajuns pentru că era de zece. A ajuns aici pentru că, la un moment dat, am avut curajul să o las să caute altceva decât o notă în catalog.

Trăim un paradox pe care l-am normalizat până l-am făcut invizibil. Toată informația lumii e la un click distanță. Mașinăriile gândesc, procesează, scriu și calculează la o scară pe care mintea noastră nici măcar nu o mai poate cuprinde. Și, în mijlocul acestui vârtej, le cerem copiilor noștri să învețe exact ca la începutul secolului al XIX-lea, când abia începea industrializarea. Memorează, repetă, reprodu, stai cuminte în bancă. Un model croit ca să producă oameni care încap pe o linie de asamblare. Nidecum oameni creativi, inovatori ori liberi.

E împotriva firii. Iar tinerii o simt. Se împotrivesc cu toată ființa lor, nu pentru că sunt leneși sau incapabili, ci pentru că ceva din ei știe că lumea în care vor trăi nu mai are nimic de-a face cu lumea care a inventat școala așa cum o știm noi. Și aici începe fricțiunea. Cu părinții. Cu profesorii. Cu toți cei care îi privesc și văd, în loc de un om întreg, două note și o etichetă.

Pentru că asta facem, de fapt. Reducem un copil la o notă la mate și română. Și ne purtăm ca și cum viața de adult ar fi un examen permanent, fix la cele două materii. Ca și cum frumosul, curajul, grația, capacitatea de a te ridica după o cădere, de a lucra într-o echipă, de a duce 200 de kilograme de metal și a le transforma într-un portic, de a dansa la șapte metri deasupra unei piețe pline de oameni, ca și cum nimic din toate astea n-ar conta, fiindcă nu se trece în catalog.

Am văzut, la un moment dat, cum arată cealaltă variantă. O școală fără catalog. Banca înlocuită de cablu, stiloul de balansier. Zece ore pe zi. Materii care nu apar în nicio programă. Concentrare, cooperare, conștiență corporală, expresivitate, ritm, muncă în echipă, cinci limbi vorbite în aceeași zi. Grupa de vârstă: de la 3 la 65 de ani. Punctul comun, pasiunea. Nimeni nu primea note. Și tocmai pentru că nimeni nu îi măsura cu rigla, copiii și-au depășit limitele zi de zi. Au căzut. S-au ridicat. De fiecare dată. Au vrut să fie mai buni azi decât ieri, nu ca să mulțumească pe cineva, ci pentru ei.

Asta nu e o renunțare la educație. E educație în forma ei cea mai pură. Cea care nu îți spune cine ești, ci te lasă să descoperi.

Întrebarea care mă urmărește de ceva vreme e destul de simplă, dar incomodă, de ce nu reușim aproape niciodată să vedem câștigul dintr-o experiență diferită de mainstream?

De ce ne e atât de frică de orice nu seamănă cu drumul bătătorit, încât preferăm să stingem un copil decât să-l lăsăm să ardă altfel?

Pentru că, dacă suntem sinceri, libertatea aceea după care tânjim cu toții, aceea de a-ți trăi viața în acord cu tine, de a face din pasiune o cale, de a te uita în oglindă și a recunoaște persoana de acolo, foarte puțini reușesc să o trăiască cu adevărat. Și garantat nu sunt cei care au avut zece pe linie. Sunt cei cărora cineva le-a dat voie să caute. Să greșească. Să cadă. Să o ia de la capăt. Să fie, pur și simplu, cine sunt.

Cred că asta e cea mai mare nevoie a copiilor noștri astăzi, să fie văzuți dincolo de etichetă. Și cea mai mare nevoie a noastră, ca părinți, e curajul de a-i privi altfel. De a le oferi spațiu fără să-l umplem cu temerile noastre. De a sta lângă ei când cad, fără să ne grăbim să le reparăm fiecare rană. De a avea încredere că un om lăsat să-și caute drumul își va găsi, până la urmă, drumul.

Anaïs are rădăcini solide.
Și mai are și o pereche uriașă de aripi.
Acum dansează între cer și pământ, între soare și lună, undeva foarte sus, într-o dimensiune unde nici măcar cerul nu mai e o limită. Și o face nu în ciuda faptului că nu a încăput niciodată într-un catalog, ci tocmai pentru că nu a încăput.

Dacă povestea ei reușește să dea curaj fie și unui singur copil să-și urmeze chemarea sau fie și unui singur părinte să se uite altfel la al său copil, atunci a meritat scrisă.

♥️

* dacă sunteți prin preajmă, până luni seara o găsiți la Carnaval în Cetate