Înainte să o mănânc, am citit-o

Până la 18 ani n-am mâncat nicio legumă. Niciuna.

Doar roșia trecea uneori. Atât.
Fără ceapă, fără usturoi, fără castravete, ardei, vânătă sau ciupercă. Nimic crescut din pământ nu-mi intra în farfurie. Nimic verde, nimic crud, nimic care să poarte încă pe el memoria solului.

Și totuși, în aceiași ani, citeam despre mâncare așa cum alții citesc romane de dragoste.

Cu foame.
Cu obsesie.
Cu senzația aceea ciudată că, undeva printre pagini, se ascundea o parte din mine.

La început au fost revistele. Apoi cărțile. Citeam despre nutrienți, vitamine, minerale, despre ce se petrece, chimic și tainic, înăuntrul nostru atunci când mâncăm. Eram prin gimnaziu și citeam, încă din anii ’90, despre farfurii colorate, despre mâncare locală, neprocesată, crudă, vie, într-o vreme în care la noi aproape nimeni nu vorbea așa.

Eram o copilă care refuza mâncarea, dar nu se putea opri din a o studia.

Ciudat, nu?

Astăzi cred că nu era deloc ciudat. Cred că aveam, de fapt, o întâlnire stabilită cu mâncarea încă dinainte să știu eu de ea. O întâlnire veche, așezată undeva în viitor, ca o masă întinsă într-o cameră luminoasă. Eu încă nu ajunsesem acolo. Dar masa era deja pregătită.

Acasă, oricum, totul era despre mâncare.

Mama era nemțoaică, iar într-o casă nemțească totul se alchimizează, dulciuri, prăjituri, aluaturi, creme, fructe, totul trecut prin foc și prefăcut în altceva. Casa mirosea a copt, a unt, a vanilie, a ordine, a duminică. Mâncarea era limba în care se vorbea iubirea, chiar dacă eu o sfidam.

Pe la 14 ani am dat peste radiestezie. Acolo am auzit întâia oară ideea că mâncarea poartă o energie. Că nu mâncăm doar proteine, grăsimi, glucide ori calorii. Că luăm în noi și povestea lucrului pe care îl așezăm în farfurie. Atunci am auzit ideea că în carnea unui animal sacrificat rămâne ceva ce poate nu e bine să iei în tine.

M-am lăsat de carne.

Tot atunci am învățat să postesc. Primul meu post de patruzeci de zile l-am ținut la cincisprezece ani, fiindcă voiam să mă spovedesc, să mă curăț. Nu s-a întâplat asta până la urmă. Nu cunoșteam ritul, motiv pentru care preotul mi-a zis să revin când mai cresc. Atunci l-am abordat pentru prima dată pe Dumnezeu. I-am vorbit pe limba mea. L-am întrebat despre trădare pentru că asta am simțit atunci. Pentru un copil, momentul era unul bizar. Azi înțeleg ce mi se pregătea acolo. Primele semne ale unui drum care se desena sub ochii mei, deși eu încă nu-i vedeam harta. Pentru că viața nu te duce niciodată în linie dreaptă spre lucrul care te așteaptă. Te poartă prin refuzuri. Prin ocoluri. Prin pierderi. Prin întrebări care par fără rost. Îți pune întâi cărți în mână, apoi substanța vie. Îți dă ideea cu ani înainte să-ți dea forma. Și abia mai târziu, când privești înapoi, înțelegi că nimic n-a fost întâmplător.

Drumul meu a făcut un ocol lung.

M-a dus, mai târziu, într-o familie în care albinele erau, de multă vreme, parte din viață. Așa au intrat în mine mierea, polenul și propolisul. La început erau pur și simplu acolo, pe masă. Firești. Aproape invizibile. Cum sunt uneori lucrurile importante înainte să înțelegi că ele îți vor schimba viața. Dar când am rămas însărcinată cu Anaïs, după ani în care trupul meu cunoscuse pierderea, ceva s-a așezat.

Copila care citise o viață întreagă despre mâncare s-a întâlnit, în sfârșit, cu mâncarea în forma ei cea mai vie. Tot ce devorasem pe hârtie se făcea, deodată, trup. Nu mai era o pagină de revistă. Nu mai era teorie. Nu mai era o schemă despre vitamine și minerale. Era o substanță aurie, vie, făcută de albine. Era hrană cu memorie de floare. Era soare strâns în celule mici. Era pământ, aer, nectar, răbdare și muncă nevăzută, adunate într-o linguriță.

Aceea a fost întâlnirea. Capătul drumului. Rendez-vous-ul pe care îl amânasem, fără să știu, aproape treizeci de ani.

Căsnicia aceea s-a încheiat, între timp. Dar lucrul pe care l-am găsit acolo n-a fost niciodată al ei. Nu aparținea unui nume, unei case, unei istorii de familie. Era al meu. Al drumului meu. Al felului în care viața îmi pregătise, încet, propria chemare. Așa că l-am luat cu mine. Îl duc mai departe acum singură. Pe mâinile mele. Cu mintea mea. Cu credința mea. Cu încăpățânarea mea de femeie care știe că unele lucruri nu se abandonează doar pentru că forma în care le-ai întâlnit inițial s-a rupt.

Iar acum fac exact ce făceam și la zece ani, citesc. Doar că acum nu mai citesc reviste. Citesc studii. Lucrez cu medici și cu farmaciști. Înțeleg mecanisme. Caut dovezi. Dezvolt formule, ancorate în ce spune știința, nu în cuvinte alese de departamentul de marketing. Dar undeva, sub toate acestea, a rămas aceeași copilă. Cea care nu mânca legume, dar voia să înțeleagă hrana. Cea care refuza farfuria, dar sorbea cărțile. Cea care nu știa încă să primească pământul în trup, dar îl căuta cu mintea.

Aceeași foame.

Doar că acum știe, în sfârșit, ce caută. Iar acum, după toți anii aceștia în care viața mea a ajuns să se învârtă în jurul mierii, am adunat totul într-un singur loc.

I-am spus Apipedia.

O bibliotecă vie, în care scriu simplu și fără perdea despre ce face fiecare dar al stupului. Despre miere, polen, păstură, propolis, lăptișor. Despre ce știm, ce putem înțelege și ce merită ales conștient. Cu trimiteri la cercetări reale. Practic, revistele acelea de mâncare pe care le devoram la doisprezece ani au crescut mari. S-au făcut bibliotecă. S-au făcut stup. S-au făcut locul în care întâi înțelegi și abia apoi alegi.

V-am lăsat acolo și un mic dar de bun-venit. Despre el, pe blog.

Pentru că, până la urmă, mâncarea a fost dintotdeauna limba mea.

Înainte să o mănânc, am citit-o.
Înainte să o primesc în trup, am căutat-o cu mintea.
Înainte să o transform în produse, am lăsat-o să mă transforme pe mine.

Așa îmi hrănesc azi și copiii. Și tot așa încerc să-i țin pe munte, peste vară, luați pe sus, fără jumătăți de măsură. Cu hrană adevărată, cu aer, cu mișcare, cu simplitate, cu acea grijă veche care nu se vede întotdeauna, dar ține lumea întreagă pe umeri.

Respiră.
Hrănește.
Rămâi.

❤