Secunda dinainte de cuvinte

Există o secundă pe care am învățat, mult prea târziu, s-o recunosc. E secunda dinainte de cuvinte. Dinainte să trântesc ușa, dinainte să mă fac de gheață, dinainte să spun lucrul acela ascuțit, croit milimetric ca să doară, pe care peste o oră voi jura că nu l-am gândit niciodată. E secunda în care omul de lângă mine, omul pe care îl iubesc, devine, pentru o clipă, un pericol.

Nu în mintea mea. Mintea mea știe foarte bine cine e. În corpul meu. Pentru că trupul nu cere acte de identitate. El nu are timp pentru așa ceva. La o anumită inflexiune a vocii, la o încruntare, la o tăcere ținută cu o secundă prea mult, ceva foarte vechi din mine se ridică în picioare și strigă, atenție. Inima urcă. Gâtul se strânge. Mi se face, în aceeași clipă, și cald, și foarte frig. Iar mâinile mele, pe sub masă, se strâng în pumni mici, fără să le fi cerut nimeni asta.

Corpul meu tocmai a confundat dragostea cu primejdia.

Multă vreme am crezut că asta înseamnă că e ceva în neregulă cu mine. Sau cu noi. Că oamenii care se iubesc cu adevărat nu simt așa ceva. Că a fi matură ar însemna să nu mă mai „activez” niciodată, să fiu mereu calmă, mereu blândă, femeia aceea senină care nu ridică niciodată tonul, netedă ca o apă stătută în care nu se mai mișcă nimic.

Mi-a luat ani să înțeleg că nu e așa.

Maturitatea nu e absența focului. Apa stătută nu e pace, e doar o baltă. Maturitatea e secunda aceea de luciditate în mijlocul incendiului, când reușesc, nu de fiecare dată, dar tot mai des, să-mi spun, stai. Uită-te bine. Corpul tău tocmai l-a confundat cu un dușman. Dar el nu e dușmanul tău. E omul care îți ține mâna când e cu adevărat greu.

Eu, când mă activez, nu țip. Eu încremenesc. Mă fac mică și rece și plec din cameră fără să plec din cameră. Tac în așa fel încât tăcerea mea taie mai adânc decât orice cuvânt urlat. E felul meu de a fugi fără să fug. Felul meu de a mă apăra de un pericol care, de fapt, nu există. Și știu prea bine cum e cu apărarea. Albina care înțeapă, moare. Își apără stupul o singură dată, și acea dată e pentru totdeauna. Mă gândesc des la asta când simt cuvântul tăios urcându-mi în gât, că unele apărări ne costă fix lucrul pe care încercam să-l păzim.

Așa că am început să fac ceva ce, la început, mi s-a părut împotriva firii. Am început să rămân. Să stau în cameră cu tot focul în mine. Să nu fug, dar nici să nu lovesc. Să respir secunda aceea insuportabilă în care tot corpul îmi cere ori să atac, ori să mă închid ca o scoică și să nu fac nici una, nici alta. Doar să rămân. Iar dacă mă mai țin puterile, să spun adevărul de sub furie. Care aproape niciodată nu e furie. Aproape întotdeauna e, mi-e frică. M-am simțit singură. Am crezut, pentru o clipă, că nu mai contez pentru tine.

Și aici e lucrul pe care nimeni nu mi l-a spus la timp. Conflictul are energie. O energie uriașă, vie, aproape viscerală. Și energia asta nu e dușmanul relației. Risipită orbește, da, dărâmă tot în jur. Dar ținută cu grijă, cu amândouă mâinile, ca pe ceva fierbinte și prețios, energia asta poate să sape mai adânc decât o sută de seri frumoase și liniștite. Pentru că în conflict cad măștile. În conflict nu mai apuc să fiu femeia compusă, aranjată, cuminte. Iese la suprafață femeia speriată de dedesubt, cea pe care n-o arăt aproape nimănui. Și să fii iubită acolo, în cea mai urâtă, mai sălbatică, mai tremurândă secundă a ta, e cel mai adânc lucru care i se poate întâmpla unui om.

Nu ne apropie serile perfecte. Ne apropie faptul că am rămas amândoi în cameră atunci când ar fi fost mult mai ușor să plecăm. Și nouă, femeilor, ni s-au dat de mici doar două variante. Ori să înghițim tot, să fim bune, blânde, împăciuitoare, să ne stingem singure ca să nu deranjăm, până într-o zi în care ne trezim că nu mai știm ce simțim și dacă mai simțim ceva. Ori să explodăm, și apoi să ne fie rușine de propriul foc, ca și cum a simți ar fi un defect din fabrică.

Mai există însă și a treia cale. Cea pe care n-am învățat-o de la nimeni și pe care încă o exersez, stângace, în fiecare zi.

Să simt focul și să rămân om.
Să nu mă abandonez pe mine.
Dar nici pe el.

Așa că, data viitoare când corpul tău îl va confunda cu un pericol și o să se întâmple, pentru că ești vie, nu te grăbi să te urăști pentru asta.
Oprește-te pentru o secundă.
Pune palma pe propria inimă speriată.
Și spune-i încet, nu e primejdie. E dragoste. Doar că ne sperie cât de mult iubim.

Restul e curaj. Iar curajul, spre deosebire de calm, se poate învăța.