Rania s-a întors din stagiu

Rania s-a întors din stagiu.
Am găsit-o cu genunchii juliți, cu unghiile pline de pământ negru și cu miros de fum de lemn prins în păr. S-a bucurat să mă revadă și m-a invitat la cort. Acolo mi-a arătat, cum stă. Cum își ține spatele. Ceva în ea crescuse pe verticală în cele cinci nopți cât o lăsasem departe de mine și nu, nu era înălțimea trupului.

Era altceva.

Cinci nopți la cort, una de furtună. Un priveghi și o înmormântare. Apă scoasă din fântână, cu găleata, dimineața, când iarba era încă rece de rouă. Mâncare gătită împreună cu ceilalți pentru că are alt gust când ai pus și tu mâna. Fără ecran. Fără toate lucrurile pe care noi, la oraș, le numim „normale" și pe care copiii noștri le primesc de-a gata, ca pe aer. Și în locul acelui „normal" a intrat altceva. Pădurea. Muntele, mic, dar voinic. Oamenii. Liniștea de dimineață și zarva de peste zi. O existență cu totul diferită de cea în care îi creștem, de obicei, între patru pereți și un program.

Acolo, în valea Zarandului, copiii învață trei lucruri înainte de tehnică.

Am grijă de mine.
Am grijă de ceilalți.
Am grijă de tot ce mă înconjoară.

Și încă unul, care le ține pe toate laolaltă, sunt aici, acum.

E o lecție care se trăiește. E învățare experiențială.

Urci pe sârmă. Un cablu subțire cât un deget, întins la cincizeci de centimetri de pământ. Atât. Nu mai sus decât duce curajul fiecăruia în ziua aceea. Și de acolo, treptat, pas cu pas, adaptat fiecărui copil în parte. Tot mai sus. Niciodată forțat. Niciodată vreun „hai că poți!" strigat de pe margine. Doar atât cât vrea el să urce, atunci când e gata s-o facă.

Știu ce face sârma aceea. Afară, trupul învață să-și țină verticala, dreaptă, înaltă, demnă. Înăuntru, mintea învață să nu fugă. Să rămână. Să se așeze exact în clipa în care ești pentru că un pas mai departe cu gândul înseamnă, imediat, un pas alături cu piciorul. I se spune stare de flow. Punctul acela de echilibru perfect între încordare și liniște, în care mintea și trupul lucrează, în sfârșit, împreună. Copiii nu-i știu numele. Îl trăiesc, și-atât.

Iar curajul, acolo, nu e nesăbuință. E prezență. E răbdare. E să înveți mai întâi să cazi, în siguranță, cu zâmbetul pe buze, ca să poți, după aceea, să te ridici și mai sus. Cunosc arta asta din interior. Anaïs, și-a găsit aripile cu ani în urmă tot așa, la câțiva metri deasupra pământului, pe pânze și pe cablu. Am privit-o ani la rând cum cade și se ridică, cum repetă în tăcerea aceea fără public, tăcerea în care se naște, de fapt, caracterul. Atunci am înțeles ceva ce abia acum pot spune limpede, cel mai mult le dăm copiilor noștri atunci când le dăm mai puțin.

Spațiu.
Răbdare.
Încrederea că, lăsați să cadă, se vor ridica singuri.

Iar în ultima zi mereu este spectacolul.

La șase după-amiaza, familiile au urcat dealul prin iarba înaltă, spre cortul de circ din vale. Și copiii au ieșit, unul câte unul, și apoi toți împreună, în fața oamenilor care îi iubesc. Au jonglat. S-au rotit pe pânze. Au pășit pe firul de echilibru. Au făcut vizibil, pentru câteva minute, tot ce fusese nevăzut o săptămână întreagă. Totul pentru ei înșiși.

S-au oferit așa cum sunt ei mai curați și mai frumoși. Și nu există, credeți-mă, carnet de note care să măsoare ce se petrece în ochii unui copil în secunda în care reușește ceva de care îi fusese, cu adevărat, frică. Aici mă opresc. Pentru că mă gândesc la ce numim noi, de obicei, educație.

Ne trimitem copiii, ani la rând, într-un loc care îi umple cu informații pe care le vor uita și îi măsoară pe o scară ce prinde o fâșie foarte îngustă din tot ce înseamnă, de fapt, un om. Are rostul lui locul acela, nu spun că nu. Dar mă întreb, tot mai des, ce rămâne pe dinafară. Pentru că lucrurile care chiar clădesc o viață, curajul, responsabilitatea, disciplina, claritatea, consecvența, adaptabilitatea, respectul, empatia, integritatea și răbdarea, niciunul dintre ele nu se predă de la catedră. Niciunul nu încape într-o notă. Niciunul nu se poate standardiza.

Se cresc. În natură. În comunitate. În trup. În miză adevărată. În a fi văzut, exact așa cum ești, de oamenii care te iubesc.

Rania s-a întors din pădure cu genunchii juliți și cu ceva nou în priviri. La Şcoala de Circ este despre rădăcini. Și, undeva sus, la câțiva metri deasupra pământului, acolo unde curajul ei a fost gata să urce, este începutul unei perechi uriașe de aripi.

Să fie cu bucurie.
Și mereu în echilibru...

❤