Îi cer statului doar să respecte propria lege

„Vroiai stabilitate? Te angajai la stat.
Nu e treaba statului să-i țină în spate pe antreprenori." acesta e unul din comentarii. Reprezentativ, pentru cei care își fac legea după bunul plac din scaunul de bugetar.
În privat, am avut o discuțe și mai tăioasă: ești un SRL, nu statul trebuie să-ți plătească participarea la târguri. Te plângi degeaba.

Am o veste pentru amândoi, nu am cerut niciodată statului să mă țină în spate. Îi cer ceva mult mai simplu și mult mai incomod.
Îi cer doar să respecte propria lege.

Legea pe care puțini o cunosc și nimeni nu o respectă, cum dealtfel nu este singura.

Există în România o lege în vigoare, Legea nr. 30/1999 pentru sprijinirea exporturilor. Articolul 2, alineatul (3), spune negru pe alb, sumele pentru acțiunile de promovare a exporturilor, prin târguri, expoziții, simpozioane și conferințe, „vor fi evidențiate distinct în bugetul de stat și nu vor fi mai mici de 0,1% din volumul în valută al exportului realizat în anul anterior."

Nu e o recomandare. Nu e un program electoral. E lege în vigoare, adoptată de Parlamentul României.

Acum, matematica, pentru că cifrele nu au păreri.

Exporturile României în 2025: 96,6 miliarde de euro (date INS). 0,1% din această sumă: aproximativ 96,6 milioane de euro. Adică în jur de o jumătate de miliard de lei. Acesta este minimul legal pe care statul român este obligat să-l aloce în 2026 promovării exporturilor. Cât prevede, în realitate, schema de finanțare pentru participarea firmelor românești la târguri internaționale în 2026? Un plafon de 150 de milioane de lei. Sub o treime din minimul impus de lege. Și chiar dacă adunăm și schema separată pentru misiuni economice, totalul rămâne departe de prag. Iar acum, din acest puțin, se taie.

Deci nu, nu cer privilegii. Constat o ilegalitate. E o diferență pe care o înțelege orice om care a completat vreodată o declarație fiscală. Când eu întârzii o zi cu o taxă, curg penalități. Când statul își ignoră propria lege ani la rând, se numește „austeritate."

„Nu e treaba statului." Serios? Întrebați Germania.

Germania, a treia putere exportatoare a lumii, țara care nu are nevoie de nicio prezentare pe nicio piață străină, alocă anual circa 44 de milioane de euro doar programului federal de târguri externe: 252 de participări în peste 50 de țări, până la 5.000 de firme expozante pe an sub pavilioanele „Made in Germany", cu statul acoperind în medie jumătate din costurile directe de stand.

Spania organizează, prin agenția de stat ICEX, „Pabellones España" la târgurile internaționale, iar programul său de internaționalizare a IMM-urilor este cofinanțat de Uniunea Europeană prin fonduri FEDER. Da, ați citit bine, Uniunea Europeană însăși cofinanțează participarea firmelor la piețe externe. Italia face același lucru prin ICE, cu sute de acțiuni promoționale anual sub marca Made in Italy. Franța prin Business France. Austria, Polonia, Cehia, toate.

Deci teza „nu e treaba statului să sprijine antreprenorii" nu este o opinie economică curajoasă. Este o necunoaștere a modului în care funcționează fiecare economie exportatoare serioasă din Europa. Niciuna dintre aceste țări nu „ține antreprenori în spate." Toate fac același calcul rece, un euro investit în accesul firmelor pe piețe externe se întoarce multiplicat, în valută, în taxe, în locuri de muncă. Nu e caritate. E infrastructură de export, la fel cum autostrada e infrastructură de transport.

De ce contează asta acum mai mult ca oricând?
Deficitul despre care nu vorbește nimeni la nunți. România a încheiat anul 2025 cu un deficit de cont curent de 30,1 miliarde de euro, în creștere față de 28,9 miliarde în 2024 (date BNR). Datoria externă a urcat la 227 de miliarde de euro. Tradus din limbaj economic, țara asta cheltuiește, an de an, cu zeci de miliarde de euro mai mult în relația cu străinătatea decât încasează. Diferența nu dispare prin magie. Se acoperă din împrumuturi și din vânzarea de active. Adică din datorii pe care le vor plăti copiii noștri și din bucăți de economie care nu ne mai aparțin. Există însă și o ieșire sănătoasă din această spirală, și orice economist o știe, exporturi mai mari, cu valoare adăugată mai mare. Fiecare borcan, fiecare formulă, fiecare produs finit vândut afară sub brand românesc aduce valută care NU trebuie împrumutată. Fiecare firmă care exportă plătește aici TVA, impozite, salarii, contribuții. Și exact în anul cu acest deficit, exact în plină criză, statul român taie exact bugetul care aduce bani în țară, un buget care era deja, prin lege, de trei ori mai mare pe hârtie decât în realitate. Asta nu e austeritate. Austeritate înseamnă să tai grăsimea. Aici se taie din mușchi.

Despre risc, pentru că tot mi s-a explicat ce înseamnă antreprenoriatul. Da, riscul e al meu. Îl trăiesc de douăzeci și cinci de ani în fiecare credit garantat personal, în fiecare lună în care salariile angajaților au fost plătite înaintea oricărui leu pentru mine, în fiecare schimbare de cod fiscal venită peste noapte. Nu am cerut niciodată statului să-mi garanteze profitul. Nu asta face un stat pentru economia lui. Ce face un stat funcțional este altceva, își respectă propriile angajamente. Când statul organizează o procedură oficială de selecție, evaluează dosare, aprobă companii, le notifică oficial să înceapă pregătirile, angajează discuții cu un organizator și apoi anulează totul „aflat pe surse", cu trei luni înainte, problema nu mai este riscul antreprenorial. Problema este că statul a devenit el însuși cel mai mare factor de risc din economia românească.

Asta e diferența pe care criticii mei entuziaști refuză să o vadă. Eu nu am cerut plasă de siguranță. Am cerut ca arbitrul să nu-mi schimbe regulile în minutul 85, la un joc pe care tot el l-a organizat, după propriile lui reguli, scrise în propria lui lege. Și nu mai e doar povestea mea. Chiar săptămâna aceasta, chiar în orașul meu natal, am aflat cu toții că regulile pot fi rescrise și pentru trecut.

Am muncit un sfert de veac fără să cer nimic. Acum cer un singur lucru, respectarea Legii 30/1999. Cine consideră asta un privilegiu este rugat să o citească întâi.

Iar în serile în care nu mai am putere nici măcar să fiu indignată, stau la fereastră și accept, în sfârșit, ce am refuzat să accept atât de mult timp, că nu ne vom face bine niciodată.

Nu în timpul meu...