Am dreptul. Dreptul de a plăti taxe

Am dreptul. Dreptul de a plăti taxe.

Lucrez de la 19 ani.
La 22 de ani am devenit antreprenor. De atunci, viața mea a fost o succesiune de zile de muncă, responsabilități, termene, taxe, salarii și probleme care trebuiau rezolvate indiferent dacă eram obosită, bolnavă, însărcinată, speriată sau pur și simplu ajunsă la capătul puterilor. De douăzeci și cinci de ani muncesc până la epuizare și, de cele mai multe ori, dincolo de ea. Am făcut-o pentru că am vrut să construiesc ceva care să aibă sens. Pentru că am vrut să le pot lăsa copiilor mei mai mult decât supraviețuire. Pentru că am crezut că munca, educația, seriozitatea și contribuția reală la economie trebuie să ducă, la un moment dat, la stabilitate și apoi la abundență.

Două masterate. O școală doctorală. Cursuri, seminarii, specializări. Ani și bani investiți, nu pentru diplome, ci pentru a înțelege profund ceea ce fac. Pentru a putea lua o materie primă pe care România o exportă, de regulă, ieftin, la vrac, anonim, și a o transforma într-un produs cu identitate, cercetare, valoare adăugată și un preț demn. Am construit un brand românesc într-o industrie unde standardul era să vinzi la butoi. Am angajați. Plătesc salarii. Plătesc taxe, impozite și contribuții. Le-am plătit la timp, fără o singură zi de întârziere, timp de douăzeci și cinci de ani. Am construit cărămidă cu cărămidă, din profitul reinvestit, din credite costisitoare, din timpul meu și, de prea multe ori, din sănătatea mea. Iar acum, la vârsta la care ar fi trebuit să încep să culeg roadele unui sfert de veac de muncă, stau noaptea și calculez dacă îmi ajung banii pentru a plăti școala copiilor. Dacă pot plăti facturile la energie. Vacanțele au dispărut de mult din buget. La fel, activitățile de recreere, wellbeing-ul și aproape tot ceea ce nu este strict necesar. Până și cărțile au ajuns să fie un lux pe care îl cântăresc înainte să-l pun în coș.

După douăzeci și cinci de ani de muncă, ce rămâne?

Bani pentru mâncare. Facturi la utilități. Școala copiilor, dacă luna a fost bună. Și neliniștea permanentă că orice cheltuială neprevăzută poate dezechilibra totul. Astăzi, nici măcar proprietatea nu mai este o certitudine.

În orice țară normală, după douăzeci și cinci de ani de muncă neîntreruptă, după două masterate, o școală doctorală, specializări și un business care creează locuri de muncă și plătește taxe, siguranța financiară nu ar trebui să fie o fantezie. Nu vorbesc despre lux. Vorbesc despre dreptul de a nu trăi permanent cu frica lunii următoare.

Dar statul român pare să fi rezervat antreprenorului care produce valoare adăugată un singur rol, acela de a PLĂTI taxe.

Să muncească. Să riște. Să investească. Să angajeze. Să răspundă pentru tot. Să suporte fiecare criză, fiecare schimbare fiscală și fiecare decizie luată peste noapte. Iar când are nevoie ca statul să-și respecte propriile programe și angajamente, să descopere că nu există bani, continuitate sau responsabilitate. Uneori, sentimentul este brutal, că nu suntem tratați ca parteneri ai economiei, ci ca niște muncitori pe o plantație modernă. Avem libertatea de a munci până cădem și obligația de a preda statului aproape întregul. După ani de muncă, educație și contribuții, acesta pare să fie singurul drept garantat, dreptul de a plăti.

Da, textul acesta este personal.

Este durerea unei femei care muncește de douăzeci și cinci de ani și care a încercat să construiască un rost și un viitor pentru copiii ei. Este durerea unei mame care și-a sacrificat timpul, sănătatea, liniștea și o mare parte din viața personală crezând că toate acestea vor însemna, într-o zi, siguranță pentru familie. Pentru copii.

Nu au însemnat.
Au însemnat doar că am devenit mai bună la a rezista.
Rezist. Rezist și astăzi, când am primit o veste care mi-a readus în corp, dintr-odată, întreaga oboseală a acestor douăzeci și cinci de ani.

Apiarium fusese selectată să reprezinte România la MENOPE, unul dintre cele mai importante târguri internaționale dedicate produselor naturale și organice, organizat la Dubai. Nu am primit o favoare. Am trecut printr-o procedură de selecție. Am fost evaluați și aprobați, alături de alți șapte producători români care fac exact ceea ce ni se spune, de decenii, că România ar trebui să adauge valoare. Să nu mai exporte doar materie primă ieftină, ci să creeze produse finite, branduri, inovație. Ne-am construit planurile de export în jurul acestei participări. Organizatorul a rezervat suprafața pentru pavilionul României. Au fost investite timp, energie și resurse. Iar acum, cu trei luni înainte de eveniment, finanțarea a fost anulată. Am aflat pe surse. Fără consultare. Fără explicații. Fără asumare. Fără nicio urmă de respect pentru companiile deja selectate și pentru munca depusă până în acest punct.

Poate părea doar încă o decizie administrativă. O linie tăiată dintr-un buget. Un eveniment la care România nu va mai participa. Pentru mine, însă, este un momentul acela în care realmente îmi vine să predau "armele". Pentru că nu se anulează doar un stand la Dubai World Trade Center. Se anulează încă o oportunitate de export. Se anulează luni de pregătire. Se anulează încrederea unor oameni care și-au construit planurile bazându-se pe un program oficial al statului. Și, mai ales, se transmite din nou același mesaj, munciți, investiți și plătiți, dar nu vă bazați pe noi.

Tata mi-a spus acum douăzeci și cinci de ani, când am terminat liceul, un singur lucru, foarte clar și categoric.

„Aici nu există viitor. Du-te să studiezi la Viena. Rămâi acolo.”

Nu l-am ascultat. Am ales să rămân cu încăpățânarea aceea aproape irațională pe care o ai la 19 ani, când încă mai crezi că poți schimba lumea dacă muncești suficient și ești perseverent. Am rămas pentru că aici îmi erau rădăcinile. Pentru că am vrut să cresc odată cu această țară, nu să mă salvez plecând din ea. Pentru că am crezut că a rămâne, a construi și a crea valoare acasă înseamnă ceva mai mult. Înseamnă să contribui.

Astăzi înțeleg diferit cuvintele lui. Prețul alegerii mele nu a fost doar financiar. L-am plătit în timp, în sănătate, în nopți nedormite, în absențe, în frică și în acea oboseală profundă care nu mai trece după două zile de odihnă. Îl plătesc în fiecare seară în care calculez, după douăzeci și cinci de ani de muncă, dacă pot acoperi toate cheltuielile lunii următoare. Îl simt și în relația cu tata, care îmi amintește uneori ce mi-a spus atunci. Acum, nu ca o mustrare, ci cu durerea părintelui care a văzut ce urma să vină și nu și-a putut convinge copilul să se protejeze.

Ce le voi spune copiilor mei?

Mă uit la ei și mă întreb ce vor găsi aici când vor termina liceul. Le voi putea spune că merită să rămână? Că educația, munca și seriozitatea sunt răsplătite? Că, dacă muncesc suficient și construiesc ceva valoros, vor avea o viață demnă?

Sau va trebui să le spun exact ceea ce mi-a spus tata mie.

„Plecați. Aici nu este loc pentru voi.”

Aceasta este, pentru mine, întrebarea cea mai dureroasă. Ce fel de țară le lăsăm copiilor noștri? O țară în care oamenii care muncesc, produc, angajează și plătesc sunt susținuți să crească? Sau una în care mediocritatea, incompetența și hoția sunt virtuțile care de poartă pe cele mai înalte culmi ale "succesului" politic ;i financiar.

Decizii precum anularea participării la MENOPE par mici, birocratice, aproape lipsite de importanță. Dar fiecare dintre ele mai rupe ceva din legătura dintre omul care construiește și țara în care a ales să construiască. Fiecare asemenea decizie mai împinge un antreprenor spre renunțare și îi mai dă unui părinte un argument să-și trimită copilul departe.

De ce continui?
Din încăpățânare. Pentru că încă mai cred naiv că munca este întotdeauna răsplătită. Și nu pentru că statul mi-ar fi dat motive să am încredere. Este din credință. Continui pentru că fiecare produs Apiarium care pleacă din Timișoara cu un nume, cu o formulă, cu cercetare și cu o poveste este răspunsul meu încăpățânat la modelul în care România își vinde resursele la vrac și își pierde oamenii pe drum. Continui pentru copiii mei. Pentru oamenii care lucrează alături de mine de atât de mulți ani. Pentru toți cei care încă mai cred că rădăcinile nu ar trebui să fie o condamnare.

Dar faptul că rezistăm nu absolvă statul de responsabilitate.

Nu ar trebui să fim obligați să devenim eroi doar pentru a putea supraviețui. Nu ar trebui să ne sacrificăm sănătatea pentru dreptul de a plăti taxe. Nu ar trebui să muncim un sfert de secol doar pentru mâncare, utilități și teama că luna următoare nu ne vor mai ajunge banii. Când alegeți un produs local, făurit cu răbdare, responsabilitate, alegeți ca un loc de muncă să rămână în România. Alegeți ca o materie primă românească să nu plece anonim, la vrac. Alegeți ca valoarea, taxele și povestea ei să rămână aici, pentru generațiile ce acum își clădesc o existență.

Vise.

Alegeți, poate, și partea din poveste în care nu toți cei care pot pleca ajung să plece. Eu încă aleg să rămân. Pentru cât timp, nu știu...