Un val nu-ți cere să fii puternic, îți cere să fii flexibil

Prima zi de școală a trecut. Am dus trei copii în trei clase care nu au nimic în comun în afară de cuvântul „prima”. Anaïs în a douăsprezecea, ultima ei primă zi de școală, cea după care nu mai vine niciuna la fel. Egon în a noua, primul lui început de om mare. Rania în a șasea, exact la mijlocul drumului, acolo unde nimeni nu te mai ține de mână, dar nimeni nu te întreabă încă ce vrei să te faci.

Și totuși, imaginea pe care am ales să o alătur acestui text nu e din nicio curte de școală. E Rania pe placa de surf, în tabara din Portugalia cu Ines Edith Belu, cu un val verde care se ridică în spatele ei mai înalt decât ea. Nu se ține de nimic. Genunchii moi, brațele deschise, privirea înainte, nu în jos, la picioare. Nu se luptă cu valul și nici nu vrea să-l controleze. Îl citește și se așază pe el.

Am scris zilele trecute despre autoreglare, despre capacitatea de a rămâne întreg când o emoție se ridică în tine mai mare decât tine. Nu știam atunci că am deja poza la text. Pentru că asta e autoreglarea văzută din afară, în corp, fără cuvinte: centru de greutate jos, articulații flexibile, ochii la ce vine, nu la ce a trecut. Un val nu-ți cere să fii puternic. Îți cere să fii flexibil. Rigiditatea e singurul lucru care te aruncă sigur de pe placă. Iar cine se crispează de frică cade exact din cauza fricii. Nu a apei.

Ce nu se vede în fotografie sunt cele o sută de valuri dinainte. Căzăturile, apa în nas, placa scăpată, momentul în care ieși din mare și zici gata. Fotografia e un singur val din o sută și e frumoasă tocmai pentru că celelalte nouăzeci și nouă au fost ratate cu răbdare. Nimeni care face surf nu se mai teme de apă. Apa nu devine blândă pentru ei, din contră, au căzut în ea de atâtea de multe ori încât au înțeles că se poate ieși la suprafață chiar și din cele mai dificile situații. Asta mi se pare lecția, și nu e doar despre sport. Pentru că acolo e, de fapt, concursul. Nu la catalog. Lumea în care vor trăi copiii noștri nu-i va nota pentru cât știu, ci pentru cum stau în picioare când terenul se mișcă sub ei. Orice abilitate pe care o dobândesc la școală are valoare doar în măsura în care poate fi dusă pe "placă", în viața reală, acolo unde nu există răspuns la sfârșitul manualului.

Citesc peste tot, în ultima vreme, texte despre 2027, despre sisteme care vor începe să ne corecteze, despre atenție care se scurtează, 9 secunde, maxim. Despre o lume în care alegerea devine conditionare și nu drept. Nu știu câte dintre ele sunt adevărate și câte sunt doar frica noastră spusă în cuvinte tehnice. Dar toate mă împing spre aceeași întrebare, ce cultivăm în copiii noștri pentru o lume în care informația e ieftină și competența tehnică se automatizează?

Și răspunsul meu se întoarce mereu la ce nu se poate automatiza. Să stai într-o emoție fără să fugi din ea. Să rămâi într-o conversație grea. Să citești un val și să-ți schimbi poziția în timp real. Să cazi și să vâslești înapoi, în frig, atât cât e nevoie pentru alte câteva secunde de bine. Copiii mei fac asta dintotdeauna și de fiecare dată mi se pare exact opusul lumii de care suntem învățați să trăim. Nu e nimic de derulat pe o placă de surf. Ești doar tu, apa și cât timp poți aștepta.

L-am acultat pe Elon Musk ieri, spunand că „Trebuie să învățăm cum să fim oameni înainte ca sistemele să învețe cum să fie zeii noștri.” Nu cred că e o competiție cu tehnologia. Cred că e o cursă cu noi înșine. Dacă noi nu-i învățăm pe copiii noștri să fie oameni, adică să simtă, să aștepte, să repare, să rămână, altcineva îi va învăța să fie roboți.

Așa că Anaïs, în ultima ta primă zi de școală, nu-ți doresc nota de la bac. Îți doresc să pleci din școala asta cu felul în care stai cu tine, în tine. Egon, a noua e anul în care apa devine mai mare. Nu te crispa. Egonul de acum un an se temea de valuri pe care astăzi le ia râzând. Rania, tu ia poziția asta cu tine în clasă, capul sus și privirea înainte. You rule, girl!

💙