Ce nu apare în nicio programă

Luni (re)începe școala și, inevitabil, septembrie mă face să mă gândesc la ce mi-aș dori să mai învețe copiii mei în anul care vine. Și aproape de fiecare dată ajung la aceeași concluzie: lucrurile pe care le consider cu adevărat importante nu apar în nicio programă.

Dacă astăzi, cu câteva zile înainte de începerea școlii, tu ca și părinte, ai putea alege o singură calitate pentru copilul tău, care ar fi aceea?

Inteligența.
Empatia.
Ambiția.
Curajul.
Poate ceva mai mult respect pentru părinți, dacă tot ni se dă voie să alegem.

Eu cred că aș alege capacitatea de autoreglare.
Și, înaintea ei, capacitatea de coreglare.
Pentru că un copil poate fi foarte inteligent și totuși complet copleșit de ceea ce simte. Poate fi empatic și să nu știe să pună limite. Poate fi ambițios și să se prăbușească la primul eșec. Poate avea toate resursele din lume și să nu știe ce să facă cu el însuși atunci când viața devine prea mult.

Școala îi va măsura în lunile care vin în toate felurile posibile. Note, teste, evaluări, comparații, clasamente spuse și nespuse. Vor fi măsurați la matematică și la română, la sport și la purtare. Nu vor fi însă măsurați niciodată la ce fac cu ei înșiși în pauza de după o notă proastă. La cum se întorc acasă după ce nu au fost aleși în echipa de sport a școlii. La cum rămân întregi când un coleg le spune ceva care doare. Și totuși, dacă mă uit sincer la viața mea de adult, exact această capacitate nemăsurată a decis aproape tot, cum am pierdut, cum am așteptat, cum am reparat.

Reglarea emoțională mi se pare una dintre acele capacități tăcute de care depinde, în realitate, aproape tot. Să poți simți furie fără să devii furia ta. Să poți trece prin frustrare fără să abandonezi totul. Să poți primi un refuz fără să-l transformi într-o sentință despre propria ta valoare. Să recunoști momentul în care ești copleșit și să știi cum să te întorci la tine. Să poți rămâne într-o conversație dificilă fără să ataci, fără să dispari, fără să distrugi relația doar ca să scapi de disconfort. Să poți pierde. Să poți aștepta. Să poți repara.

Mi se pare enorm. Și mi se pare nedrept că le cerem toate acestea copiilor ca și cum ar veni odată cu ghiozdanul. Pentru că un copil nu învață reglarea din explicații despre emoții. Nu o învață dintr-o oră de dezvoltare personală, oricât de bine făcută. O învață, la început, în relație cu noi, părinții. Aici începe coreglarea. În felul în care îl ținem când lumea lui mică se destramă pentru ceva ce nouă ni se pare insignifiant. În vocea pe care o folosim când el nu se mai poate controla. În capacitatea noastră de a nu transforma furtuna lui în propria noastră furtună. Învață reglarea în timp ce este reglat. Împrumută calmul nostru înainte să și-l poată produce singur, așa cum împrumută cuvintele noastre înainte să le aibă pe ale lui. Și aici, mai ales în septembrie, parentingul devine incomod. Pentru că septembrie nu e doar începutul lor de an școlar, e și al nostru. Dimineți grăbite, sisteme nervoase care abia s-au trezit, trei copii cu trei feluri de emoție la aceeași masă și un adult care trebuie să fie portul tuturor, uneori fără să mai aibă port nici pentru el. Uneori vrem copii care „se controlează” și ridicăm vocea în secunda în care lucrurile scapă de sub control. Vrem copii care tolerează frustrarea și ne e greu să tolerăm frustrarea lor. Vrem să vorbească frumos când sunt furioși, deși poate nici noi nu am învățat asta vreodată, pentru că nici pe noi nu ne-a reglat nimeni. Ni s-a spus doar să încetăm, să ne conținem. Sau doar TACI!

Și exact în aceste momente delicate îmi dau seama că autoreglarea copilului nu începe cu copilul. Începe, mereu, cu adultul. Cu momentul în care aleg să respir înainte să răspund. Cu greșeala pe care o repar cu voce tare, în fața lor, ca să vadă că și eu greșesc dar am șansa să repar. Cu seara în care spun „am fost prea dură azi” și nu se prăbușește nimic.

Nu cred că rolul nostru este să le construim o viață în care să nu fie răniți, respinși, dezamăgiți sau speriați. Nici nu am putea. Școala se va ocupa oricum de toate acestea, cu o eficiență pe care nu o vom putea niciodată filtra complet. Aș vrea însă să plece de lângă mine cu ceva mai valoros decât iluzia unei lumi sigure. Aș vrea să plece cu experiența că o emoție puternică poate fi traversată. Că un conflict nu înseamnă sfârșitul unei relații. Că după o greșeală există iertare și mai există și șansa de a repara. Că poți fi foarte trist și totuși să fii bine. Că poți cere ajutor fără să fii slab. Că uneori ai nevoie de cineva lângă tine ca să te poți întoarce la tine însuți. Și, cel mai important, că într-o zi vei putea deveni tu acel „cineva” pentru alt om. Pentru colegul de bancă care plânge în prima zi de școală. Pentru prietenul care a luat o notă mică și nu vrea să meargă acasă. Mai târziu, pentru partenerul tău, pentru copilul tău, pentru omul speriat de lângă tine. Copiii care s-au simțit ținuți devin, aproape fără să vrea, locul în care alții pot respira. E o formă de inteligență care nu apare în niciun catalog, dar care ține clase întregi împreună.

De aceea, dacă aș putea alege o singură capacitate pentru copiii mei la începutul acestui an, nu aș alege să fie cei mai inteligenți din clasă. Nu aș alege nici competitivitatea ori motivația. Aș alege să știe ce să facă cu ei înșiși atunci când clasa devine prea mult. Să se poată regla. Să se poată întoarce. Și să știe să rămână lângă un alt om până când și el își găsește din nou drumul spre sine. Asta mi se pare una dintre cele mai profunde forme de inteligență pe care le putem lăsa moștenire copiilor nostri.