Lacrimile de smalț nu se șterg

După femei, copiii.

Portretele le-am ales. Un dialog între mine, copii și copiii. Cuiva din afară i s-ar putea părea neliniștitoare. Mie mi s-au părut portrete de familie. În fiecare e unul dintre copiii mei sau copilul care am fost.
Al cui e fiecare chip rămâne între noi.
E copilul cu căștile pe urechi și ochii închiși, care a învățat singur să dea lumea mai încet. E cel pe al cărui obraz au crescut melci și ghimpi, căsuțe în care să te retragi și țepi cu care să te aperi. E cel care plânge sub glugă lacrimi negre, de smalț. Și e șirul lung de chipuri, fiecare altă culoare a aceleiași copilării.

Reflexul de mamă e să repari, să ștergi lacrimile, să scoți ghimpii, să iei căștile de pe urechi și să explici. Doar că lacrimile de smalț nu se șterg. O copilărie fără răni nu și-o permite nimeni, oricât ar trudi. Ce ne putem permite e consolarea, mai mică decât reparația și mult mai grea. Înseamnă să stăm lângă ei și să nu le smulgem apărările înainte să fie gata să renunțe la ele. Înseamnă să știe că îi vedem întregi, cu tot cu lacrimi.

Că îi iubim exact așa cum sunt.

Pe copilul care am fost încerc să-l consolez la fel, stau lângă el și nu-i mai cer să nu plângă.

📍 Rebeca Ulici, „Affordable Consolations”, curatoare Gia Țidorescu, Art Encounters Timișoara, până pe 11 octombrie

🩵