Doisprezece ani într-un apartament fără uși

Dacă îmi spui că nu am voie, o să fac. Garantat.
Nu e încăpățânare. E ceva mult mai vechi. Vine din felul în care sunt construită. O limită trasată ferm, devine pentru mine o întrebare. Si încă una. O curiozitate. O perspectivă a infinitului. Reușesc în 5 minute să imaginez sute de posibilități posibile și probabile dincolo de acea graniță. Evident, toate mult mai ofertante decât ceea ce am deja.

De ce nu am voie?
Ce se ascunde dincolo?
Doar eu nu am voie?
Cine a impus acea limită?
De ce?

Și până nu verific, nu am liniște.
Doar că mai știu ceva despre mine, ceva ce am aflat mult mai târziu și care nu se potrivește deloc cu prima parte. Dacă nu-mi pui limite, dacă mă lași complet liberă să explorez oricât. Orice. Observ până la un punct. Explorez. După care încep să îmi construiesc propriile sisteme și limite. Fac asta să pot cuprinde spațiul. O fac și din nevoia de siguranță. Și, de cele mai multe ori, limitele mele sunt mai strâmte decât cele pe care mi le-ar fi trasat oricine altcineva. M-am gândit mult la asta aseară, la ședința cu părinții. A venit rândul clasei a VI-a. Eram deja trecută prin alte două ședințe. De la cei mai mici, la cei mai mari, totul era doar despre reguli (limite / limitări). Era cumva evident să observ că acolo unde se adună mulți copii la un loc, se vorbește la fel de mult despre reguli, și pe undeva e firesc să fie așa. Dar în timp ce ascultam, mintea mea plecase în altă parte, la o întrebare pe care cred că o ocolim cu toții, noi, părinții, profesorii și în general sistemul (comunitatea largă).

Cum vrem, de fapt, să devină copiii noștri?

Dacă întreb, răspunsul vine promt și, e foarte complex. Să fie independenți. Autonomi. Creativi. Să reușească în viață. Unii, mai curajoși, recunosc că și-ar dori un copil care să schimbe ceva în lume, să vadă ce n-a mai văzut nimeni. Să aducă o contribuție. O inovație. Ceva ce să le păstreze numele în istorie.

Și apoi ne întoarcem acasă și spunem „nu” de patruzeci de ori pe zi. Nu atinge. Nu acum. Nu așa.
Pentru că așa se face!!!!!!
Sau poate pentru că așa ți-am spus eu sau așa vreau eu. Punct.

E cel mai la îndemână să spui nu. Să alegi confortul. Să nu te abați de la norme. Dar, orice idee nouă a început cu cineva care n-a acceptat un „pentru că așa se face!”. Vrem vizionari și ne sperie tocmai lucrul din care se naște viziunea. Întrebarea aceea incomodă, pusă exact regulii pe care n-o mai vedem.

Acum mulți ani am făcut un pariu. Am ales să le dau copiilor mei spațiu în loc de garduri. La propriu. Am trăit doisprezece ani într-un apartament fără uși. Nu erau uși nici măcar la baie. Doar cea de la intrare. Atât. Și am avut, ca orice mamă care alege asta, o spaimă pe care n-am spus-o niciodată nimănui.

Dacă nimeni nu le pune limite, unde se vor opri?
Răspunsul a venit cu timpul. Nu m-a surprins. Intuisem. Dar eu veneam tocmai dintr-un sistem familial foarte strict. Ceea ce mă făcea nesigură pe observațiile legate de felul în care eu răspund spațiului nelimitat. Infinit.

Copiii, se opresc. Singuri.

Omul lăsat fără gard nu merge la nesfârșit. Și e firesc să fie așa. Oricât de larg ar fi spațiul și oricât timp am avea la dispoziție, nimeni nu poate merge la nesfârșit. Ne oprim acolo unde se termină ceva din noi: atenția, energia, cât necunoscut poate duce o minte fără să se clatine. Gardul din afară are o funcție pe care rar o observăm, ne scutește să aflăm unde sunt marginile noastre. Cât timp există, putem crede că el ne oprește. Când dispare, rămânem față în față cu singura limită care fusese acolo de la începuturi. Libertatea nu desființează limitele. Ea doar le scoate la vedere și ne ia alibiul. Și aici e diferența majoră. O limită primită o studiezi, ca să afli unde o poți pătrunde. Îi cauți vulnerabilitățile. Fisurile. Pentru că e firesc să vrei să accesezi lumea de dincolo. Narnia. Ne-am imaginat-o cu toții. Limita pe care ți-ai pus-o singur n-ai însă de ce să vrei să o încalci, pentru că știi exact ce este acolo. Știi de ce e acolo.

Numai că, nu mă pot opri aici. E important să înțelegem contextul larg. Să înțelegem cum este să creștem din consecințe.
Un gard pe care ți l-ai construit singur nu are pe cine să învinovățească atunci când te simți înghesuit în el. Și uneori strânge mai tare decât orice regulă venită din exterior. Mă uit la copiii mei. Mă uit la mine.

Și nu mai știu sigur dacă le-am dat libertate sau doar greutatea de a fi, prea devreme, propriul lor părinte...

❤