Întoarcerea duce acasă, înapoi în corp

Aseară, la Casa cu Iedera mituri. Povești despre eroine. Călătorii interioare.

Acum, în mai puțin de o oră, mă pornesc la propriu.
Eroul, pleacă să cucerească. Un regat. O comoară. Un balaur. Se întoarce cu trofeul și povestea se încheie. Eroina pleacă, de cele mai multe ori, după ce a cucerit deja. A construit. A dovedit. A demonstrat că poate. Și exact în mijlocul reușitei simte golul. Undeva pe drum a lăsat ceva în urmă. Nu o bucată din viață.

Pe ea însăși.

La atelierul Călătoria Eroinei ghidat de Psiholog Viviana Obadau, multe dintre noi ne-am recunoscut în povestea asta. Eu, cu siguranță. Am construit. Am crescut trei copii. Am ținut mereu totul. În inimă. În spate. În mâini. Și tocmai mâinile au cedat primele. Dimineața, când mă trezesc, nu mai pot strânge pumnul. Ultimul an și ceva l-am petrecut mai mult pe un scaun decât oriunde altundeva. Laptop. Mașină. Telefon. Din nou laptop. Capul n-a stat o clipă. Corpul aproape nu s-a mai mișcat. În zilele bune celebram 500 de pași. Iar corpul ține socoteala. Pe tăcute. Șoldul care se blochează. Greutatea care se instalează în fiecare parte a corpului. Kilogramele în plus.
Ce m-a izbit aseară e că, în călătoria eroinei, întoarcerea nu duce spre un trofeu. Duce acasă. Înapoi în corp. Înapoi la ce știai despre tine înainte să te apuci să dovedești ceva cuiva.

Azi, drumul acesta (înapoi) are coordonate precise. Ora 9, strada Șiriei, Arad. Glogovăț. Mândruloc. Cicir. Plaja din Ghioroc, vreo 20 de kilometri mai încolo. Estimez 25.000 de pași. Nimic de cucerit. Doar de mers. Știu că primii kilometri îi voi face cu tot ce am adus de acasă, lista de lucruri de făcut, grijile, telefonul care vibrează în buzunar. Și sper ca undeva, msi devreme sau mai târziu să le pot lăsa la marginea drumului.

Mulțumesc, Ruben Galiș și YMCA Arad, pentru drumul acesta. Apiarium e pe traseu, la stațiile de realimentare. Cu miere, cum altfel.
Bocancii sunt în picioare. Freza rezistă.

Plec.
Plecăm.

Tu când pornești în călătoria ta?