Liniștea de după reușită

Există un moment, după fiecare reușită, în care se face liniște.
Au fost emoțiile, pregătirea, teama că poate nu vei fi suficient de bună. Apoi ai ajuns acolo. Ai vorbit, ai fost văzută, ai primit aprecierea oamenilor. Și, pentru câteva clipe, simți că tot efortul a avut un rost. Dar liniștea care urmează are uneori o întrebare pe care cu greu o lăsăm să se audă.

Acum că am ajuns aici, de ce nu mă simt așa cum credeam că mă voi simți. De ce, după ce obținem ceea ce ne-am dorit, începem atât de repede să căutăm următorul lucru. De ce o reușită care, privită de la distanță, părea că ne va aduce împăcare devine aproape imediat ceva firesc, insuficient, un prag de la care trebuie să urcăm mai departe.

Mă gândesc la asta de ieri, de la Women in Business: Power Talks × David’s Protocol. Am plecat de acolo cu emoția întâlnirii cu voi, femeile din sală, și cu întrebarea despre sfatul pe care aș vrea să vi-l las. Apoi, târziu în noapte, Ionela Buhlea, o prietenă dragă mi-a scris că speră ca într-o zi să devină și ea un antreprenor de succes. M-am bucurat pentru încrederea pe care o are în mine și m-am întrebat cât de multe lucruri pot încăpea într-un singur cuvânt.

Succes.

Îl asociem cu libertatea. Cu siguranța financiară. Cu posibilitatea de a alege cum trăim, ce muncă facem și alături de cine. Îl asociem și cu recunoașterea. Vrem ca munca noastră să conteze pentru cineva, ca efortul să fie văzut, ca anii în care am construit să capete o formă pe care și ceilalți să o poată înțelege. Toate acestea sunt dorințe omenești. Avem nevoie să fim văzute. Avem nevoie să simțim că aparținem și că ceea ce aducem în lume are valoare. Dar ce se întâmplă atunci când începem să căutăm în reușitele noastre dovada că merităm iubire.

Poate că pentru unele dintre noi nevoia aceasta vine de foarte departe. De pe vremea când o notă bună, un premiu sau o laudă însemnau și câteva clipe în care tata ne privea cu mândrie. Sau când am învățat, fără să ne spună nimeni direct, că suntem mai ușor de iubit atunci când suntem cuminți, capabile, atunci când nu cerem prea mult și ne descurcăm singure. Cu siguranță, nu toate purtăm aceeași poveste. Dar cred că multe femei cunosc senzația de a trebui să facă încă puțin pentru a merita ceea ce, în adâncul lor, și-ar fi dorit să primească pur și simplu. Iar în antreprenoriat există mereu ceva de făcut. Un client căruia trebuie să îi răspunzi. O decizie pe care nu o poți amâna. Un salariu care trebuie plătit. O investiție pe care trebuie să o cântărești. O problemă care apare exact în ziua în care credeai că poți respira. La început poate că muncești atât de mult pentru că este nevoie. Apoi businessul crește, responsabilitățile cresc și ele, iar tu începi să te identifici tot mai mult cu ceea ce ai construit. Îți este greu să mai spui unde se termină afacerea și unde începi tu. Iar când lucrurile merg bine, simți că ai valoare. Când ceva nu merge, eșecul nu mai este doar al unei decizii sau al unui proiect. Îl porți ca pe o îndoială despre tine însăți.

Și totuși, o afacere poate trece printr-o perioadă grea fără ca femeia care a construit-o să își piardă valoarea. O idee poate să nu funcționeze. O investiție se poate dovedi greșită. Un plan se poate schimba. Dar cât de greu este să păstrăm această distanță atunci când am pus în munca noastră atât de mult din noi?
Cred că aici se află una dintre poverile despre care vorbim prea puțin. Succesul vine cu bucurie, dar poate veni și cu obligația de a-l păstra. Cu teama de a nu pierde ceea ce ai construit. Cu sentimentul că acum oamenii așteaptă de la tine să poți mereu, să știi mereu, să găsești de fiecare dată o soluție.

O femeie admirată pentru puterea ei poate ajunge să nu mai știe unde să își așeze oboseala. Dacă toți o văd capabilă, cui îi spune că nu mai poate? Dacă este obișnuită să îi sprijine pe ceilalți, cum cere ea însăși sprijin? Și cât curaj îi trebuie ca să recunoască faptul că uneori nu vrea să fie puternică, ci doar să fie ținută în brațe?

În spatele succesului există ore de muncă pe care nimeni nu le vede. Există riscuri, renunțări, calcule, grija pentru oamenii care depind de deciziile tale. Există și momente din viața personală la care nu ai fost cu totul prezentă, pentru că o parte din tine era încă ocupată să rezolve ceva. Timpul acesta nu poate fi recuperat odată ce businessul ajunge unde ți-ai propus. Copiii cresc în anii în care construiești. Părinții îmbătrânesc. Pleacă. Prieteniile au nevoie de atenție. Corpul are nevoie de odihnă. Iar viața ta se întâmplă în tot acest timp, nu începe după următoarea reușită.
Nu spun asta ca să așez regret peste munca vreunei femei. Știu că sunt perioade în care alegem să ducem mai mult, pentru că avem un vis, pentru că familia are nevoie de noi sau pentru că încă nu există altă cale pe care să o vedem. Și știu câtă bucurie poate aduce construcția unui lucru în care crezi. Dar cred că merită să privim întregul preț. Să știm la ce renunțăm, pentru cât timp și de ce. Să ne întrebăm dacă sacrificiile pe care le facem astăzi sunt încă alegerile noastre sau au devenit un mod de viață pe care nu îl mai punem sub semnul întrebării.

Uneori admirăm succesul unei femei fără să cunoaștem greutatea pe care o poartă. Eu știu câtă muncă există în spatele vieții mele și cât cere de la mine ritmul acesta. Cred că multe dintre femeile care mă admiră nu și-ar dori să îl trăiască nici măcar o săptămână. Și le înțeleg. Fiecare om are limite, nevoi și lucruri la care ține. Nu există o măsură universală pentru cât ar trebui să ducă o femeie. Nu e vreun concurs. Și, mai cred și că avem datoria să fim sincere cu noi înșine atunci când numim succesul.

Este oare cifra de afaceri pe care o atingem la sfârșitul anului?
Este libertatea de a spune nu unui proiect?
Este siguranța că putem avea grijă de familia noastră?
Este munca făcută cu sens, încrederea oamenilor, timpul petrecut alături de cei iubiți?

Poate fi câte puțin din toate.
Poate însemna altceva la 30 de ani decât la 50. Pentru mine, întrebarea rămâne deschisă. Îmi iubesc munca și cred în ceea ce construiesc. În același timp, vreau să înțeleg mai bine cât din ceea ce fac vine din această iubire și cât vine din nevoia de a demonstra.

Cât aleg și cât simt că trebuie.

Iar dacă ar fi să mă întorc în sala de ieri și să las un gând fiecărei femei, i-aș spune să își dea voie să caute propriul răspuns.
Să își dorească mult, dacă așa simte. Să construiască și să fie mândră de ceea ce a făcut. Dar să se întrebe, din când în când, dacă femeia care trăiește viața aceea mai are loc în ea.

📸 Roxana Grunberg