Așteptarea, o stare de grație

Așteptarea.

Pentru mine, o stare de grație.

Un moment de reflexie între două ritmuri ale vieții. Precum în muzică, unde pauzele dintre note dau formă și sens întregii melodii, în viață, timpii de așteptare creează armonia profundă dintre ceea ce este și ceea ce poate fi. Fără aceste momente de tăcere, de liniște, de vid aparent, totul ar fi un haos continuu, o curgere neîntreruptă de sunete fără sens.

Odată cu așteptarea, vine și dorul. Acel ecou al unei note deja cântate, un sunet ce se prelungește în inimă, chiar și după ce sursa lui a dispărut din prezent.

Când cineva drag pleacă, când o experiență se încheie sau când viitorul pare să se amâne, dorul păstrează vie amintirea a ceea ce a fost sau promisiunea a ceea ce va fi. În acest interval, între prezența trecută și așteptarea viitorului, ne găsim propriul ritm.

În timp am învățat că așteptarea nu este de fapt un spațiu gol. Este momentul în care se naște creativitatea. Momentul în care se împlinește înțelegerea de sine. Când mă simt suspendată între dor și împlinire, între ceea ce doresc și ceea ce am, găsesc adesea cele mai prețioase reflecții. Aici, în acest spatiu îmi permit să respir, să simt, să aștept. Fără această tranziție, momentul următor nu ar avea aceeași intensitate.

Așteptarea între două momente de fericire, este ceea ce dă profunzime vieții.

Așteptarea între două momente de tristețe, devine speranță.

Așteptarea devine astfel o parte integrantă a devenirii noastre. Și, deși dorul poate aduce cu el tristețea absenței, el este totodată și o mărturie a intensității trăirilor noastre, a conexiunilor pe care le-am format, a lucrurilor care contează cu adevărat.

O mărturie a VIEȚII însăși.