Nu scriu de pe vârf. Scriu din pat

Nu scriu de pe vârf.
Scriu din pat.

La 44 de ani, în ziua în care voiam să fiu cât mai sus, sunt cât se poate de jos.
Mi-am dorit să ajung azi pe Negoiu. E ziua mea, e solstițiul, cea mai lungă zi a anului. Voiam să urc acolo pentru mine. De fapt, nu doar pentru mine. Voiam să urc acolo într-un sens simbolic. Un reper. O clauză scrisă cu trupul meu, pentru copiii mei și pentru orice femeie care are nevoie să vadă, cu ochii ei, că se poate. Uite. Mama poate. Se poate ajunge sus. Poți și tu, în ciuda obstacolelor pe care viața alege să ți le aducă în cale.

Doar că nu am putut.
Mintea m-a trădat. Pe ultima bucată de drum, în noapte, în pădure, m-au năpustit toate fricile. Și nu erau doar ale mele. Erau și ale mamei. Și ale mamei ei. Toate femeile dinaintea mea, care s-au temut și au avut grijă și iar s-au temut, au urcat cu mine deodată. Iar grija aceea veche de tot, că am copii, că trebuie să mă întorc întreagă la ei, m-a întors din drum.

Am coborât. N-am ajuns în vârf.
Așa că sunt aici. În pat. Întinsă. Departe de tot înaltul pe care mi-l doream. La 44 de ani, viața m-a frânt. Nu frumos, nu metaforic. Mă doare până și când mă ridic din pat, uneori. Și de aici, de jos, de stând pe spate, văd un singur lucru.

Înaltul cerului. Cu tot albastrul lui infinit și mai văd și raze de soare care își croiesc drum printre norii pufoși, ca de vată de zahăr. E ciudat. Tocmai acum, când sunt cel mai jos, văd cel mai limpede cât de sus e cerul, de fapt. Asta cred că aveam de învățat azi. Că nu de fiecare dată trebuie să fiu sus. Că uneori trebuie doar să mă întind în durere și să stau în ea. Nu să fug de ea. Nu să o repar. Nu să o ambalez frumos pentru ceilalți. Nu încă un zâmbet. Nu încă un "da", când corpul meu strigă cu toată ființa, "nu". Doar să stau.

E nevoie de o liniște anume ca să poți sta în durerea ta fără să o alungi. Liniștea aceea însă nu e slăbiciune. E felul în care durerea apucă, în sfârșit, să îți spună de ce a venit. Pentru că o durere în care stai destul, blând, fără grabă, începe la un moment dat să capete sens. Iar sensul, la femei ca mine, ca tine, nu rămâne niciodată doar gând. Devine creație. Tot ce m-a frânt vreodată s-a întors, mai târziu, în ceva ce am construit din mine, cu mâinile mele. Asta știu sigur, chiar și azi. Durerea asta de acum o să devină și ea ceva. Încă nu știu ce. Dar o să devină.

Mă simțeam datoare să fiu pentru copiii mei femeia care ajunge pe vârf. Și am rămas mama care le arătă scum și calea eșecului. Multă vreme aș fi numit asta înfrângere. Acum însă cred că le las ceva mai bun decât o poză motivațională din vârf. Le las o mamă care a căzut și nu se preface că nu a căzut. O mamă care știe să stea în durere fără să se mintă. O mamă care, de aici înainte le va arăta cum să se ridice atunci când, la rândul lor vor cădea. Pentru că viața nu e făcută doar din reușite. E făcută, aproape toată, din drumul greu dintre ele. Din văi largi și urcușuri abrupte. Și cineva trebuie să le arate cum se trece prin drumul ăla cu curaj. Sau poate chiar cu frică uneori. E un reper important în viață.

Femeie minunată ori mamă obosită, dacă citești asta dintr-un pat al tău, dintr-un spațiual lipsei, după o zi în care nu ai putut face ceea ce ți-ai propus, să știi doar că nu ești singură. Nu trebuie să urci azi. Respiră. Stai în ce te doare. Uită-te la cer. Vârful nu fuge nicăieri. Iar ce se rupe acum în tine s-ar putea să fie exact ceea ce nu îți mai este de folos.

Și, uneori, cred că este important să lăsăm și altora locul de acolo sus, din vârf. Să-i privim. Să-i admirăm. Să îi lăsăm poate, să ducă greul în locul nostru.

Pentru moment, la mulți ani mie.

O să urc eu și pe Negoiu, curând. Sau poate doar la anul sau la altul. Dar întâi am nevoie să învaț să stau. Să primesc. Să am încredere în proces. În oameni.

În mine.

4 0 4
Not found.

I'll try again. Later.

❤️