Ladies, cum stați cu creditele?

Ladies.

Cum stați cu creditele?
Cele acordate unor oameni, la ele mă refer.
Cinci. Zece. Douăzeci de ani.
Uneori decenii. Sau chiar o viață.
Cam care e perioada voastră de creditare?

Red flag-urile le-am văzut din prima zi. Să nu ne mințim, le-am văzut. Erau acolo mereu. Tonul acela care a tăiat ceva în noi la prima întâlnire. Felul în care vorbea despre femeile dinaintea voastră. Prioritățile. Furia care apărea din nimic și dispărea ca și cum noi am fi inventat-o. Le-am tot văzut și le-am tot tradus imediat în circumstanțe atenuante, e obosit, a avut o copilărie grea, așa e el, dar are suflet bun.

Și am sperat. Doamne, cum am sperat. Că va renunța la metehne. Că va realiza, într-o dimineață, că mai există și alte perspective în afara lui. Că va înțelege că viața i-a pus în brațe un dar și că pentru un dar te ajustezi măcar puțin.
Dar în esență nimeni nu ajustează nimic.
Unii pentru că, vezi bine, și-ar pierde autenticitatea. Alții pentru că Ego-ul lor nu încape pe ușa niciunei schimbări. Iar cei mai mulți pentru că, sincer, nu înțeleg ce ar fi greșit cu viața lor. Din interiorul confortului lor, totul funcționează. Funcționăm noi, în locul lor.

Și aici nu e doar povestea unui om.
E povestea unei generații.
Suntem generația care a învățat compromisul ca limbă maternă. „Las' că e bine, că nu e mai rău." Generația care a preferat să tacă decât să deranjeze. Generația pentru care „ce zice lumea" și „nu mă face de rușine" au cântărit mai greu decât propria integritate, mentală, fizică, sufletească. Generația crescută cu bătaia ruptă din rai, care a confundat răbdarea cu virtutea și rezistența cu iubirea.

Și așa, prin permisiunea noastră tacită, am născut monștri. Apoi i-am mai și crescut cu mâna noastră. Cu scuzele noastre. Cu fiecare „nu-i nimic" spus printre dinți. Și acum îi vedem, bărbați de 50+ care fac tantrum-uri de copil de 5 ani când ceva nu iese cum vor ei. Care nu au putut duce până la capăt o responsabilitate fără să ceară aplauze pentru asta. Care nu au pus niciodată întrebarea „tu cum ești?" Preocupați exclusiv de propria bunăstare, calcă fără scrupule peste oameni și, partea cea mai greu de privit, se hrănesc din asta. Cresc frumos pe oboseala altora.
Nu, nu toți bărbații. Dar destui cât să ne recunoaștem, multe dintre noi, în aceeași poveste spusă cu alte nume.

Iar acum, partea care ne privește pe noi.
Creditul acela nu se mai întoarce. Anii nu se restituie. Dar contul se poate închide.

Azi.
Mâine.
Pentru că vindecarea nu începe când celălalt se schimbă. Am verificat, nu se schimbă. Vindecarea începe când retragem creditul din locurile care nu produc decât pierdere și îl mutăm, în sfârșit, în singura investiție sigură, noi însene.

Recunoașteți.
Mâna care ne arăta locul, mai jos, mai încet, mai puțin. Capul. Mult deasupra.

Azi sunt exponate. Le privesc, nu le mai port. Mâna care arată în jos nu mai e verdict, e doar un obiect pe un soclu. Capul care atârnă nu mai e deasupra.

Iar eu. Îndrăznesc să râd.

Asta le doresc tuturor femeilor care citesc până aici, ziua în care tot ce v-a apăsat, tot ceea ce va micșorat ori va înjosit să devină exponat. Ceva ce priviți dintr-o parte, cu mâinile în buzunare. Ceva ce nu vă mai poartă numele.

Respiră.
Și nu-ți mai cere scuze pentru asta.

Spune-mi în comentarii, dacă simți, care a fost red flag-ul pe care l-ai văzut din prima zi și cât timp ți-a luat să îi dai crezare...

🚩