Mereu ai două cărți în mână

Copilul meu sărută botul unui câine cu o naturalețe care mă tulbură de fiecare dată. Se apropie, își lipește fața de el și rămâne acolo o clipă, foarte aproape. Câinele privește. Copilul privește. Între ei se întâmplă ceva cât se poate de firesc, fiecare îl primește pe celălalt în lumea sa, fără a avea informații despre celălalt.

Sunt mamă de trei copii și, dintre toate lucrurile pe care am încercat să le așez în ei de-a lungul anilor, încrederea a fost probabil cel mai greu de explicat. Le-am spus de multe ori să aibă încredere în oameni, în ei înșiși, în ceea ce simt, în viață. Am făcut-o știind că încrederea vine cu un preț pe care îl vor avea de plătit. Cine intră în lume cu inima deschisă va întâlni oameni care rănesc, care trădează care vor vrea să distrugă. Vor greși. Vor confunda uneori binele cu aparența lui. Vor pune ceva prețios în mâinile cuiva care îi va dezamăgi.

Ca mamă, tentația este să construiești protecție în jurul copiilor tăi. Să-i predai toate mecanismele prin care lumea poate fi anticipată. Să-i explici oamenii, pericolele, intențiile, limitele. Numai că, dusă prea departe, protecția începe să semene cu o educație a suspiciunii. Iar eu mi-am dorit altceva pentru copiii mei. Mă uit la câine și mă gândesc că încrederea lui poartă în spate mai multă inteligență decât îi atribuim. Un animal citește lucruri pe care noi, oamenii, am învățat să le acoperim foarte bine. Tonul vocii. Ritmul corpului. Felul în care intri într-o încăpere. Tensiunea din mâini. Apropierea. Încrederea lui vine după această lectură tăcută a celuilalt. Și poate că aici se află diferența care contează, de fapt. Diferența dintre naivitate și încredere.

Naivitatea ignoră realitatea.
Încrederea o vede și înaintează oricum, în cunoștință de cauză.

La fel ca la poker. N-am jucat niciodată, însă un lucru despre jocul acesta mi-a rămas în minte, faptul că cele mai multe mâini se termină fără ca toate cărțile să fie puse în joc. Oamenii pleacă de la masă fără să știe exact ce avea celălalt în mână. Mi se pare una dintre cele mai bune metafore ale vieții adulte. Trăim printre oameni ale căror cărți le vedem numai pe jumătate. Iubim fără să cunoaștem întreaga poveste. Alegem fără să avem toate datele. Plecăm din relații fără să știm exact ce s-a întâmplat în celălalt. Uneori nici după ani întregi lucrurile nu devin complet limpezi. Multă vreme am avut impresia că timpul va aduce explicații. Că timpul dezvăluie adevărul. Că, undeva mai târziu, voi înțelege oamenii care au trecut prin viața mea. Alegerile bune. Alegerile greșite. Momentele în care am oferit prea mult. Momentele în care am plecat prea devreme. Anii au adus multi oameni în viața mea. Contexte din cele mai diverse. Multe povești, povești de viață care îmi vor rămâne mereu necunoscute. Bucăți dintr-un întreg. Jumătăți de oameni. Idei frânte. Priviri pierdute. Dar niciodată întregul.

Mereu ai două cărți în mână.
Atât.

În jurul lor construiești alegeri, relații, speranțe, familii, afaceri, rupturi, începuturi. Uneori ai o mână foarte bună și îți este teamă să o joci. Alteori investești enorm într-o combinație slabă. Uneori pleci prea repede. Alteori rămâi mult după ce jocul s-a încheiat. Viața are această formă imperfectă de cunoaștere. Poate tocmai de aceea mă interesează atât de mult felul în care ne arătăm. Copiilor, în mod special.

Cu timpul, învățăm să ne protejăm. Învățăm expresia potrivită. Tăcerea potrivită. Distanța potrivită. Învățăm să nu arătăm cât de tare ne doare. Apoi învățăm să ascundem și ceea ce ne bucură. Mai târziu ascundem cât de mult iubim, cât de mult avem nevoie, cât de mult sperăm. Pentru că tot ceea ce devine vizibil devine și vulnerabil. Iar vulnerabilitatea sperie.

Prețul plătit?

Poți deveni foarte bun în a nu mai fi rănit. Poți controla accesul oamenilor până la perfecțiune. Poți anticipa trădarea, citi intențiile, ridica limite impecabile. Și, încet, poți ajunge într-un loc în care aproape nimeni nu te mai poate răni pentru că aproape nimeni nu mai poate ajunge la tine. Acolo cred însă că începe adevărata pierdere.

Libertatea noastră este mult mai mică decât ne place să credem. Niciodată nu suntem noi cei care alegem cărțile. Rareori putem alege oamenii pe care viața îi așază lângă noi. Rareori putem controla întregul context. Dar există ceva ce ne aparține.

Liberul arbitru.
Cea de-a doua carte. Ea poate fi pusă pe masă chiar și atunci când știm cu toată ființa noastră că este cea pierzătoare.
Putem spune, asta simt.
Asta iubesc.
Asta vreau.
Aici mi-e teamă.
Aici sunt.

Acum.

Pentru că de fiecare dată când te arăți, îi dai celuilalt și posibilitatea de a te răni. Sau chiar distruge.

Copiii mei încă nu știu asta. Se apleacă în continuare spre câine cu toată încrederea corpului lor. Nu și-au construit încă scuturi. Acele armuri prin care adulții își protejează teritoriul interior.

Îi privesc și știu că viața îi va învăța multe.
Îi va învăța discernământul.
Îi va învăța limitele.
Îi va învăța că unele uși trebuie închise la timpul potrivit.

Sper doar ca toate aceste lecții să lase undeva o ușă deschisă.
Pentru oameni.
Pentru iubire.
Pentru mirare.
Pentru lucrurile care pot intra în viața lor numai dacă găsesc un loc prin care să intre.

Asta am încercat, de fapt, să le transmit copiilor, că încrederea nu înseamnă orbire. Înseamnă să vezi suficient de mult cât să înțelegi riscul și să alegi în consecință.

În ultimii ani am început să mă împac și cu limitele propriei înțelegeri. Știu că vor exista oameni pe care nu îi voi descifra niciodată complet. Vor exista întâmplări al căror sens îmi va scăpa. Vor exista întrebări care vor rămâne deschise. Și, surprinzător, gândul acesta îmi aduce liniște. Acum. Pentru că, la un moment dat, după ce ai analizat, ai cântărit, ai întors lucrurile pe toate părțile, ajungi la marginea a ceea ce poți controla.

Dincolo de ea începe încredințarea.
Într-un rost.
Într-o ordine mai mare decât perspectiva ta.
În faptul că lumea poate avea un sens chiar și atunci când tu vezi doar o parte din ea. Și cred că acesta este lucrul cel mai greu pe care l-am avut de învățat ca mamă.

Copiii mei vor fi răniți.
Vor iubi oameni nepotriviți.
Vor avea încredere uneori acolo unde n-ar fi meritat.
Vor pierde.
Și vor învăța.
Dar sper ca, după toate acestea, să rămână accesibili vieții.

Să poată fi iubiți.
Să poată fi surprinși.
Să poată spune adevărul despre ceea ce simt.
Să mai poată întoarce, din când în când, o carte cu fața în sus.
Pentru că siguranța absolută are un cost pe care nu sunt sigură că merită să-l plătim.

Copilul se apleacă din nou spre câine. Câinele îl lasă. Pentru o clipă, lumea întreagă încape în distanța dintre ei. Îi privesc.

Și îi las acolo...

În Universul lor e bine. E bine chiar și acum. Pentru că ceea ce ei nu știu încă, nu are cum să îi afecteze. Și pot doar să trăiesc cu încredere și cu speranța că ei vor știi mai bine, mai bine decât știm noi acum, ce să facă cu viitorul lor.

Aici. Acolo.
Habarnam.