Gardul care nu mai e

Ani la rând, un gard a despărțit fosta școala de parc. Nu mai păzea nimic, era doar acolo, rămas din alte timpuri, și nimeni nu-l mai întreba de ce. Cea mai vizibilă schimbare pe care a adus-o bienala într-o clădire în care lucrează echipe din cincisprezece țări nu e o construcție nouă, ci un gard care nu mai e. În rest, aceeași școală care a învățat zeci de ani oameni să construiască și pe care orașul a lăsat-o apoi să ajungă într-un stadiu de degradare aproape totală.

Deconstrucție.

Dar revenind la garduri. Mi-am făcut și eu o listă a mea de garduri, stavile și alte opritori. Fiecare a avut cândva un rost, fiecare a fost pus ca să mă apere de câte ceva. Partea complicată e că rostul expiră, iar gardul rămâne și, după un timp, nu mai ține răul afară, ci ține viața înăuntru.

Copiii încă nu au prea multe garduri.
Toboganul era închis pentru mentenanță. Dar s-au prins imediat că se poate urca pe el pe dinafară. Nu contestă interdicția. Doar caută soluții dincolo de limitări, pentru că ei încă presupun că lumea e traversabilă.

Le-am promis că nu le voi smulge apărările înainte ca ei să fie pregătiți sărenunțe la ele. Versiunea onestă a promisiunii începe însă cu gardurile mele, de care doar eu aleg să mă mai țin.

📍 Beta | Bienala de Arhitectură din Timișoara, „In Practice – as opposed to ‘in theory’”, curatori Andreas Kofler și Tudor Vlăsceanu, fostul Liceu „Ion Mincu” de lângă Parcul Botanic, până pe 25 octombrie, acces gratuit

❤️