Echilibrul nu e o stare. E muncă

Asta e forma pură a echilibrului.
Capul în jos. Picioarele pe o singură linie. Mâinile pe balancier.
Și dedesubt, spațiu. Timp.

Anaïs și Egon s-au întors aseară din Brno, din ultima etapă a CIRKbeing, un proiect Erasmus+ care a început acum doi ani. Adolescenți din mai multe țări, care nu vorbesc aceeași limbă, dar se țin unii pe alții. La propriu.

Întregul proiectul a pornit de la o întrebare pe care pandemia a lăsat-o în urmă. Cum îi ajutăm pe tineri să exprime ceea ce poartă înăuntru, atunci când cuvintele nu ajung?

Răspunsul lor: prin corp.
Imaginea asta vreau să o dau mai departe, pentru că spune ceva ce încerc și eu de ani de zile să pun în cuvinte.
Echilibrul nu e o stare. E muncă. Permanentă.
Cine a stat vreodată pe cablu știe asta. La fel și cei care s-au încumetat pe o placă de surf. Nu stai nemișcat. Corectezi. Continuu. Milimetric. Glezna, genunchiul, umărul, respirația. Sute de ajustări pe care nimeni nu le vede de jos. De departe pare liniște. Sus e cea mai intensă conversație dintre corp și minte.

Și exact asta e și clasa a 12-a.
Bacalaureat. Admitere. Dosare, CV-uri, scrisori de recomandare, termene. Toată lumea trage de tine în toate direcțiile. Părinții. Profesorii. Colegii care par că își știu deja și nota de la BAC. Telefonul care primește notificări la fiecare trei secunde. Un an în care ți se cere performanță cu mintea, în timp ce corpul nu mai doarme, iar sufletul se pregătește, în tăcere, pentru prima mare plecare de acasă. DOR. Doliu.

Corp. Minte. Suflet.
Nu trei elemente separate. Trei puncte de sprijin pe același fir. Tragi prea tare de o parte, se dezechilibrează întregul.
Și îl pierdem. Toți. Mult mai ușor decât ne place să recunoaștem. Nu e nevoie de o catastrofă ca să ne dezechilibrăm. Ajunge o noapte albă, o notă care acționează ca etichetă, un mesaj care nu mai vine sau o comparație făcută pe Instagram la miezul nopții. O mică adiere de vânt, venită exact din partea în care pierdem atenția. Pe cablu, lucrul acesta este foarte evident. Poți avea ani întregi de antrenament în spate, mii de treceri reușite, și totuși să cazi într-o singură secundă în care privirea ți-a alunecat în jos sau gândul a plecat în altă parte. Echilibrul nu e o bornă fixă. Nu îl dobândești o dată pentru totdeauna, ca pe o diplomă pe care o pui în ramă. Îl construiești la fiecare pas. Iar în viață e la fel. Munca de-o viață, o relație, o încredere clădită cu greu se pot spulbera sub ochii noștri dintr-o clipă de neatenție. Nu pentru că n-au fost solide, ci pentru că, în clipa aceea, noi nu am mai fost acolo. În prezent.

Fiecare dintre noi urcă pe cablu (a se citi viață) cu o greutate veche, cu o parte spre care se înclină, fără să vrea, de fiecare dată când obosește sau îi e frică. Când apare nesiguranța. Când dispar repere.

Întâi cu corpul. Apoi cu mintea. Abia la urmă cu sufletul.
Și aici trebuie să vorbesc despre Şcoala de Circ. Pentru mine a fost, în toți acești ani, instituția primordială de învățare. În sensul cel mai adevărat al cuvântului. Fără catalog. Fără diplome. Dar cu maximă aplicabilitate în viața de zi cu zi. Acolo copiii au învățat să cadă de zeci de ori doar ca să reușească să se ridice o singură dată. Și că asta nu e eșec, e metodă. Au învățat că frica nu se alungă, ci se ascultă. Că cineva verifică de două ori prinderile. Că cineva stă dedesubt cu brațele deschise. Că tot grupul se oprește dacă unul singur nu e pregătit. Au învățat să construiască spectacole împreună cu străini, să negocieze, să fie vulnerabilă în fața unei săli pline. Despre căderi (eșecuri) și oamenii care te SUSțin. Despre puterea lui împreună. Despre încredere.

Încredințare.

Uitați-vă din nou la Anais. Se vede hamul. Centura de siguranță. Se vede linia care urcă de la ea spre cer. Asta ratăm cel mai des când admirăm echilibrul altcuiva. Nimeni nu stă acolo singur.

SUS.

❤