Ce înseamnă să fii fiica lui Zoly Kovacs
Se împletește cu Artă & foto

Tinerețe… cu bătrânețe.
Sau ce înseamnă să fii fiica lui Zoly Kovacs?
Aseară, la lansarea cărții lui tata, l-am ascultat vorbind despre viața lui și m-am surprins gândindu-mă la a mea.
La Consiliul Județean Timiș s-a lansat „Tinerețe… cu bătrânețe - Interviuri adunate 1973–2020”, volumul pe care tata și l-a dăruit la împlinirea celor 70 de ani ai săi. Peste cinci decenii de întâlniri și conversații, adunate în 448 de pagini. 135 de oameni intervievați. Oameni prin ale căror răspunsuri se poate reconstitui o parte din lumea în care am trăit. El, eu. Amândoi împreună.
Pentru mine, cartea aceasta are și ceva foarte intim. O văd ca pe un jurnal alcătuit retrospectiv, în care tata se poate întâlni din nou cu oamenii care i-au traversat viața și cu el însuși, la vârste diferite. Cu întrebările pe care le punea atunci. Cu lucrurile care îl interesau, îl nelinișteau, îl făceau să meargă mai departe. Un om care a scris o viață întreagă despre alții și-a făcut, în felul acesta, și propriul portret. Mi se pare frumos să poți aduna toate acestea și să-ți dai timp să treci încă o dată prin propria viață. Poate cu mai multă blândețe decât atunci când aceste texte au fost scrise. Unele dintre numele din carte le-am auzit înainte să înțeleg cine erau acei oameni. Acasă, la masa din bucătărie, în conversațiile cu prietenii lui și, mai târziu, în birou. Stăteam multe ore la el în birou. Aproape în fiecare zi, după școală, mergeam la tata. Nu era un loc pentru copii. Era un loc în care se făcea un ziar. Cu mult prea mult fum de țigară și miros de cafea, cu telefoane care sunau continuu, cu oameni intrând și ieșind pe ușă, în grabă.
Cred că îi plăcea să fiu acolo. Nu m-a trimis niciodată acasă. Nu mi-a spus vreodată că încurc. Aveam voie să fiu acolo, la toate întâlnirile importante, ședințe cu redactorii ori cu departamentul financiar. Întâlniri cu oameni de afaceri sau colegi de breaslă. Mi-a dat voie să am un loc în mijlocul vieții lui, în singurul fel în care știa să facă asta, lăsându-mă să fiu aproape de el, acolo unde își petrecea cea mai mare parte a timpului. Iar din vorbitul acela continuu, numele oamenilor din carte au devenit pentru mine cunoscuți. Nu personalități. Oamenii cu care vorbise tata.
Săptămâna noastră avea ritmul ziarului. De joi seara, tata era prins cu închiderea ediției, iar sâmbăta apărea Agenda. Apoi a venit cotidianul, Agenda Zilei. Din acest moment, exista câte o închidere de ediție în fiecare seară. Acolo s-a dus uzura cea mare, și o spun cu grijă, pentru că știu în ce a costat asta, ani de-a rândul. Un om care poartă responsabilitatea închiderii ediției unui ziar, zilnic nu mai are zile, are doar termene. Agenda a ajuns la peste o sută de mii de exemplare. Un oraș întreg a primit, săptămână de săptămână și apoi zi de zi, ce avea tata de spus.
Când Nicoleta Popescu, omul care i-a fost alături douăzeci de ani în redacția Agendei, a vorbit aseară despre el, am simțit recunoștință. Pentru anii în care au dus împreună munca aceea colosală și pentru oamenii care i-au fost aproape în partea de viață pe care eu o vedeam doar în mici fragmente.
M-am gândit aseară și la ce înseamnă, pentru mine, să fiu fiica lui Zoly Kovacs. Și, îmi este greu să răspund fără să spun, în aceeași frază, și mândrie, și presiune. Am crescut cu sentimentul că trebuie să fac tot timpul mai mult, mai bine, că există întotdeauna încă un lucru de îndreptat. Tata a fost un om foarte exigent. Cu mine, cu familia, cu oamenii din echipa lui. Știa să delege, să așeze responsabilitatea în mâinile cuiva și să ceară foarte exact ce avea nevoie. Cred cu tărie că aici se află o parte importantă din succesul lui. În claritatea aceea, în disciplină, în refuzul de a lăsa lucrurile făcute pe jumătate. Am învățat mult din felul lui de a fi. Am luat cu mine seriozitatea cu care se muncește, încăpățânarea de a duce ceva până la capăt, convingerea că poți construi ceva care contează și pentru alți oameni, nu doar pentru tine. În multe dintre lucrurile pe care sunt în stare să le duc astăzi recunosc și încrederea lui că pot, uneori înainte să cred eu însămi în puterea mea. Dar, ca fiică, am simțit și greutatea acestor așteptări. Uneori mi-ar fi prins bine să ne oprim puțin la ceea ce reușisem deja. Să mă pot bucura și eu, înainte să mă gândesc la următorul lucru pe care trebuia să-l fac mai bine. Astăzi mă recunosc în această exigență mai mult decât îmi este întotdeauna confortabil să admit.
În timpul întâlnirii, tata a fost întrebat dacă simte că a pierdut ceva dedicând atât de mult timp muncii. Am tresărit. Mi-au dat lacrimile. Undeva în mine, știam că răspunsul avea să mă privească.
A spus că da. Familia.
A spus-o simplu, în fața unei săli pline. Eu am auzit acel răspuns ca pe ceva ce nu reușiserăm niciodată să ne spunem între noi. Și m-a liniștit. Pentru mine, a însemnat că și el vedea ceea ce simțisem eu. Că purtam amândoi în noi lucruri despre care nu vorbiserăm. Uneori, lucrurile cele mai intime le spunem mai ușor atunci când nu ne uităm unul în ochii celuilalt. El le-a spus unei săli pline. Eu le scriu acum. Fac parte din familia despre care vorbea. Și, astăzi, sunt la rândul meu mamă. Îl ascultam din amândouă roluri, cel de fiică și cea de mamă în același timp. Fiica din mine știe cum se simte timpul pe care aș fi vrut să-l am cu tata. Femeia care muncește și construiește înțelege cât de ușor ajungi să spui că mai trebuie doar să termini ceva. Doar un telefon. Doar un mail. Doar zece minute să rezolv o problemă emergentă. Să trec de o perioadă grea. Și că după aceea voi avea, în sfârșit, mai mult timp. Pentru copii. Pentru familie.
Pentru mine.
Sunt teribil de pasionată de munca mea. Așa cum este și tata. Îmi pasă de ceea ce construiesc, de oamenii pentru care o fac, de ceea ce poate rămâne în comunitate din tot acest efort. Până la pandemie am reușit să păstrez un echilibru între muncă și familie. În ultimii ani, mi-a fost însă tot mai greu. Sunt momente în care recunosc în mine exact acea putere de a continua pe care am admirat-o la tata. Și momente în care mă sperie cât de greu îmi este să mă opresc. Ca femeie și mamă, trăiesc și o tensiune pe care multă vreme n-am știut s-o explic. Simt că lumea înțelege mai ușor un bărbat care își dedică viața muncii. Eu îmi negociez aproape fiecare oră și cu gândul la copiii mei. Chiar și când iubesc ceea ce fac. Chiar și când știu că munca mea are sens. Pot fi mândră de un lucru pe care l-am construit și, în aceeași zi, să mă doară timpul pe care nu l-am petrecut cu ei. Iar mai grea decât privirea lumii este uneori propria mea privire. Pentru că eu știu cum este să fii copilul care merge după părintele lui la birou. Am fost copilul acela. Și acum sunt părintele. De aceea, răspunsul lui tata m-a atins atât de tare. Îi înțeleg acum mai bine pasiunea și prețul plătit. Timpul care ne-a lipsit rămâne parte din povestea noastră. Dar lângă el încape, astăzi, mai multă înțelegere. Și poate că înțelegerea aceasta ne poate face mai blânzi, fiecare cu sine și unul cu celălalt.
Poate că aceasta este una dintre cele mai grele și mai tandre părți ale maturizării. Ajungi să trăiești tu însăți unele dintre alegerile părinților tăi. Și începi să vezi câtă iubire, câtă neputință și câtă contradicție pot exista împreună într-un singur om. Tata și cu mine părem foarte diferiți. Avem păreri opuse în multe privințe. Ne contrazicem, ne aprindem, ajungem uneori să ne rănim încercând fiecare să se facă înțeles. Avem amândoi convingeri puternice și ne vine greu să cedăm. Tot mai des, însă, simt că ne asemănăm tocmai în locurile despre care vorbim cel mai puțin. În nevoia de a fi văzuți. De a simți că cineva ne apreciază și atunci când nu avem o reușită de arătat. De a putea fi iubiți cu tot cu îndoieli, cu oboseală, cu lucrurile pe care nu le-am rezolvat încă.
Amândoi primim apreciere pentru ceea ce facem. Știm să muncim, să ne asumăm, să ducem. Cu partea aceasta din noi ieșim în lume destul de firesc. Cu restul suntem mai precauți. Puțini oameni ne văd pe dinăuntru și cred că, de multe ori, noi suntem cei care nu le facem de fapt loc oamenilor să se apropie. E mai ușor să vorbim despre un proiect decât despre ceva care ne doare. Mai ușor să avem o opinie fermă decât să spunem că avem nevoie unul de celălalt. Mă întreb dacă, uneori, în discuțiile noastre cele mai aprinse, nu încercăm amândoi să cerem același lucru, fără să știm cum.
Tata, aș vrea să știi că încep să te înțeleg și în felul acesta.
Mă recunosc în pasiunea ta, în încăpățânarea ta, în exigența care ne împinge înainte și care uneori ne lasă prea puțină liniște. Semănăm mai mult decât lasă să se vadă părerile noastre diferite. Și aș vrea să-mi dau voie să-ți spun ceva ce poate am ascuns prea mult timp în spatele discuțiilor, al lucrurilor de făcut și al presupunerii că oricum știi.
Sunt mândră de tine. De cartea aceasta, de munca ta, de ceea ce ai construit în toți acești ani. Dar îmi ești mai drag în afara tuturor acestor reușite. Îmi ești drag și când ne este greu să ne înțelegem. Te văd și în emoția pe care o ascunzi, și în răspunsul pe care ai avut curajul să-l dai aseară. Îmi ești de ajuns așa cum ești. Și, mi-aș dori să putem sta uneori împreună fără să fie nimic de rezolvat. Să ne povestim lucruri care nu trebuie să ajungă nicăieri. Să ne ascultăm fără să ne grăbim să ne corectăm. Să aflăm ce mai este în noi, dincolo de tot ce știm deja unul despre celălalt. Cartea ta adună atâtea conversații dintr-o viață. Eu sper să ne mai dăm timp și pentru ale noastre.
Aseară ai vorbit despre familia pe care simți că ai pierdut-o dedicând atât de mult timp muncii. Eu sunt aici, tata. Cu tot ce a fost greu între noi, cu tot ce am primit de la tine, cu atâtea lucruri pe care abia acum învăț să înțeleg. Și, fiindcă nu avem obișnuința să ne spunem lucruri direct, de la inimă la inimă, o să încep eu.
Te iubesc, tata.
Mi-aș dori ca lângă mine să poți simți că ești iubit și atunci când, pentru o clipă, nu mai ai nimic.
❤
Publicat prima dată pe Facebook, 30 septembrie 2026.